vineri, 29 mai 2015

Siropisme?

(încă un episod de exorcizare în scris)

Parcă s-au aliniat planetele...
Mai ales acum când ȘTIU atât de multă “matematică” și nimic nu mai este spiritual pentru mine.

Am învățat la curs despre cum înăuntrul minții noastre locuiesc mai mulți “pasageri“ și cum procedăm atunci când una dintre personalități preia controlul.
Eu m-am încăpățânat să-i spun lui Seramis că pur și simplu anihilez pasagerul. Mă descotorosesc de el/ea.
Dacă mă simt posedată de personalitatea furioasă o închid în debara, dacă mă vizitează cea melancolică…o arunc pe geam și tot așa.

Apoi a mai venit și “tema pentru acasă“ …menită să scoată personalitatea…iubitoare din mormânt.

Dar nu ne place de Cristina iubind, e proastă, am decretat asta acum ceva vreme. Și apoi i-am săpat o groapă pe care am zidit-o precum sarcofagul de la Cernobâl.

Se pare că…a fost de ajuns să-mi cânte lamele de cuțit de la Dire Stairs ca să explodeze complet sarcofagul cu emoții.
One blade for breaking my heart. One blade for tearing me apart. Took a stone from my soul when I was lame. Just so you could make me tame. 
Mi-am adus aminte cum. Și cât. Și de ce.

Cum? Frumos. Eu iubesc frumos. (îmi este foarte-foarte-foarte-foarte greu să “vorbesc“ despre asta dar…trebuie să o fac pentru că nu mai vreau gândurile astea în cap). Iubesc iluzii create de mine, calități inexistente, iubesc aerul pe care-l respiră și pământul pe care calcă. Poate nici nu iubesc, poate mă închin. Poate divinizez? Habar n-am…dar știu că eu nu mai exist când o fac. Există doar sentimentul ăla care mă compune moleculă după moleculă.

Cât? E simplu: tot. Nu puțin, nu moderat, nu ponderat. Atât de tot încât…nu mai rămâne nimic pentru mine. De asta mor după fiecare poveste. Pentru că nu mai am resurse nici măcar să supraviețuiesc. Și mor și apoi mă nasc din nou. V-am mai spus, la asta mă pricep.

De ce? A naibii dacă găsesc alt motiv înafară de: pentru că pot.

Și acum…știind cum și cât și de ce… nu-i așa că nu vă mai place de Cristina care iubește?

N-am nevoie de confirmări narcisiste, n-am nevoie de plângăcioși, siropoși care să îmi spună cât de frumos e să fii îndrăgostit și alte bla-bla-uri de doi bani. Pot să creez mai mult sirop decât arțarii din Canada.

N-am nevoie nici de psihologeală de piață care să-mi spună că încă sunt rănită, că-mi neg dramele emoționale și că vindecarea mea nu e completă. Îmi înțeleg perfect trăirile, emoțiile, mă cunosc și trăiesc cu mine de atâția ani.

Am nevoie doar să reconstruiesc nenorocitul ăla de sarcofag și să mă mut pe altă planetă.

joi, 28 mai 2015

A doua șansă?

Ce nu înțelegem noi...ființele astea inteligente cu ditai procesorul purtat pe umeri, este că "a doua șansă" e deseori o iluzie.
Lași pe mâine, aștepți până ești pregătit, crezi că să vină momentul potrivit, mai lași să treacă timpul, data viitoare o să faci mai bine și mai mult...și tot așa. Găsește-ți singur/ă modul în care îți cauți scuze ca să crezi că te mai întâlnești vreodată cu trecutul.
Ce vreau să spun? Că toate experiențele noastre sunt unice și irepetabile. Chiar dacă acum îți scormonești prin memorie argumente care să-mi contrazică teoria, chiar dacă vrei să îmi dai exemple din rutina ta zilnică plină de chestii repetitive, te rog să te uiți în oglindă și să-ți spui că tu ești mai bătrân/ă de fiecare dată când (ți se pare că) primești această a doua șansă iluzorie.
N-ai mâncat bine de dimineață? Lasă că recuperezi la prânz. Prânzul e prânz, n-are gust de omletă...decât dacă insiști tu să te înbuibi cu asta. Și pentru că vrei să-ți transformi prânzul în mic dejun ratezi ciorba aia bună de curcan. Dar...orice ai face nu se compară cu micul dejun servit în...pat (să zicem). Ai prins ideea?

Ce mi-a venit? Păi...am căzut și eu în capcana asta a timpului în care mă tot auto-consolam cu ideea că "data viitoare" sau "am să învăț din asta". Ok, sunt mai bogată cu o lecție (sau chiar 1000) și poate se ivesc cumva și dăți viitoare. Doar că eu...nu voi fi aceeași persoană. Voi fi un om mai bogat cu niște experiențe care acționează diferit. Ne întâlnim cu situații similare dar nu ne întâlnim cu fix aceleași situații. 
De asta încep să nu mai cred în a doua șansă. De asta încep să-mi doresc să trăiesc cât mai mult și cât mai bine clipa prezentă...pentru că habar n-am când și cum va fi data viitoare.
Poate și tu ești ca mine, perfecționist/ă , așteptând mereu momentul ideal ca să... (orice).
De cele mai multe ori ne e teamă. Să facem, să visăm, să gândim, să spunem, să fugim în lume, să riscăm...
Există ceva în tine care te protejează de dezamagiri și încearcă să-ți umple mintea cu amăgiri iluzorii despre a doua șansă. Cât de mult ești dispus/ă să pierzi așteptând așa ceva?

Ok, să nu înțelegi că te îndemn acum să trăiești instinctiv...să-ți urmezi primul impuls, să sari cu parașuta. Îmi plac lucrurile bine gândite și asta-i diecția pe care o recomand oricui.
Însă...dacă știi ce vrei, ce te reprezintă, ce îți place, ce îți dorești și ce ți se potrivește (da...cam multe, dar...cine-a zis că-i simplu?) îți recomand să nu aștepți momentul "potrivit". S-ar putea să nu mai vină.
Saaauuu...s-ar putea ca momentul să vină...dar tu să fii alt om și să nu-ți mai aducă ceea ce sperai.

Ne întoarcem la americănisme și-ți voi spune ce scrie pe frigiderul meu "better to do it and regret than not to do it and regret".

Tu...înțelegi ce vrei :) De fiecare dată vei înțelege mai mult, niciodată la fel :)



joi, 21 mai 2015

Instinct sau rațiune?

Am mai scris despre asta, de multe ori, într-o formă sau alta. Poate chiar în ”creier vs suflet”.
Doar că acum voi încerca o altă abordare.
Tu îți asculți instinctul sau rațiunea?

După cum știi, instinctul ne ghidează în majoritatea acțiunilor noastre. Cade cana de cafea de pe masă, o ridici (nu, nu este relfex). Știi că pâinea este veche după culoare, textură, miros.
Instinctul este atuul tău în evoluție.
Datorită lui ai ajuns astăzi aici. Instinctul de supravițuire, de perpetuare a speciei și așa mai departe. Creierașul tău primitiv, cel limbic, te-a ajutat să fii azi o formă de viață evoluată. Atât de evoluată încât ți-a mai crescut încă un creier, neocortexul. (Neocortexul este creierul nostru recent-cea mai nouă parte a creierului. Acesta e creierul cunoașterii și al știintei, care pune la îndoială credințele, insistand în schimb pe ipoteze ce pot fi verificate.)

Acum că s-a inventat focul și acul de cusut... să zicem că nici era glaciară nu mai e povară pentru “suflețelul” tău.
Astăzi îți folosești mogâldeața de pe umeri pentru alt fel de decizii. Să urmezi facultatea aia sau aia, să alegi jobul ăla sau ăla, să îți cumperi mașina aia sau aia și…să ți-l alegi pe prințul de pe calul alb sau pe cel călare pe calul maro?
În sfârșit am ajuns la miezul ”problemei”.

Instinctul tău este ușor de păcălit.
Te simți confortabil, relaxat, excitat, râzi, faci amor? Gata, ești îndrăgostit.
Hormonii tăi clocotesc.
Rațiunea bate la ușă și te întreabă chestii urâte precum nivelul de încredere, valorile la care trebuie să fii atent, potențialul de implicare al partenerului, potențialul de susținere emoțională, integritatea și multele altele.
Chestia interesantă, despre care ți-am spus și în articolul ” vrei sau îți place” e că rațiunea e lenesă. Până să ajungă să-și spună cuvântul…instinctul i-o ia înainte.
Și atunci…ne trezim în situația aia în care comitem o eroare de judecată.
Te întrebi ”vrei să fii cu omul ăsta pentru tot restul vieții? ” și îți răspunzi ”e un om bun și frumos, deci da”.
Nu te-am întrebat dacă e bun și frumos.
Știu, ai să-mi spui că, tocmai pentru că e bun și frumos, te-a convins să iei decizia.
Iar atunci te trimit mai sus, te rog să recitești ce-am scris despre instinct.
Instinctul este emoțional. Rațiunea nu e.
Tocmai din acest motiv îți mișună ție fluturi în stomac când ești îndrăgostit.
Și din același motiv trece îndrăgosteala și nu rămâne…nimic.
Te trezești lângă un om cu care n-ai nimic în comun, rational vorbind. Pentru că rațiunea insistă să fie totul perfect…verificabil, cuantificabil.
Pe când…emoțiile nu sunt cuantificabile.

Bun, să nu înțelegi că-ți neg dreptul la fericire. Că sunt o piatră fără de suflet.
Sentimentele sunt frumoase, trăiește-le.

Te rog doar să-ți acorzi o noapte de somn bun înainte de orice decizie, indiferent cât de urgentă ți se pare. Și nu, n-ai voie să diseci problema în mintea ta.

luni, 18 mai 2015

Faci sau nu faci un compromis?

Trebuie să recunosc că fac un efort să deschid acest subiect.
Dar...așa cum mi-am permis să dezbat singurătatea, cred că pot să-mi dau cu părerea și despre viața de cuplu.
Cu atât mai mult cu cât...am în jurul meu oameni/prieteni/cunoștințe care au probleme dintre cele mai diverse cu acest lucru: cu a fi într-o relație.
Cunosc atâââât de multe cupluri nefericte versus cupluri fericite încât...toate statisticile și toate dovezile din jur m-ar îndemna să consider monogamia și relațiile ceva aproape imposibil.
Cuuuuu toate astea, nu este imposibil. Părerea mea.
Chiar dacă cunosc doar un singur cuplu care contrazice toate regulile, mă încăpățânez să cred că ar fi soluții.

Hai să ordonăm idei. Ca să nu iasă o mămăligă.
Să zicem că vorbim despre oamenii normali care cred în relații și în ideea de cuplu.

O relație înseamnă un compromis. Da, de la bun început faci un compromis.
Poate tu nu-l numești așa pentru că ai nivelul de feromoni crescut la maximum și îți mișună fluturi în stomac și vezi inimioare roz.
Dar, în secunda în care ai acceptat să-i oferi unui om exclusivitate, ai întors curul geneticii.
Genetica îți spune: creaturo fugi de-ți împrăștie genele în cât mai multe direcții pentru că trebuie să-ți perpetuezi specia cât mai mult.
Tu îi spui nu-nu, eu mi-am găsit jumătatea și sunt de acord să îmi petrec restul zilelor pe culmile fericirii.
Și trec zile după zile în care îl privești pe făt frumos cu fascinație și vrei să îl descoperi, să știi totul despre el, să te hrănești cu mirosul lui și să-i dedici poezii.
Faceți amor ca și cum s-ar sfârși lumea, vă înțelegeți fără de cuvinte, vă completați în tot și-n toate și aproape că mi-ar arunca o cărămida în cap când îți voi spune că dragostea durează...3 ani.
Cam așa susțin specialiștii. Și eu cred că e la fel.
Dragostea aia de început, cu poezii și vată de zahăr și amor exagerat.

Ai acum lângă tine un om pe care îl cunoști cât de cât, ai încredere cât de cât, te completează și îți împarți anumite valori cu el.
Daaar uite că își aruncă șosetele pe jos și nu ți se mai pare atât de funny ideea să faci pe nevestica iubitoare ce le strange.
Sau ești obosită și ai fi vrut ca el să se gândească înainte ca te-ar proteja pe tine dacă ar fi mai atent. Saaaauuu...apar problemele financiare.
El e mai cheltuitor și nu reușești să îl convingi că ar trebui să fie mai cumpătat.
Saaau ție îți place shoppingul și el te ceartă.
Poate că nici nu se mai uită la tine ca la început. Poate că a mai întors capul după o fustă pe stradă... Poate că te-ai săturat să fii tu aia calmă și el ăla temperamental.
Saaau poate că vrei din nou o doză de nebunie.
Poate vrei să fie mai înfipt și să “fie bărbat, la naiba”.
Motive, motive, motive, motive, motive.
Azi unul, mâine altul, le testezi, le gestionezi, poate se adună, unele te rănesc mai mult, altele mai puțin, uneori ai răbdare, alteori simți că nu mai duci.
Și acum începi să mă crezi când îți spun că dragostea durează 3 ani?

Daaar…acum ești într-o altă situație.
Acum crezi că ai o relație serioasă. Îți spui că trebuie să lupți. Că sunteți de atâta timp împreuna, l-ai văzut în perioada roz și chiar crezi că poți resuscita. Până la urmă nimic nu-i perfect.
Daca ar realiza ce trebuie să facă, cum să se schimbe și câta dreptate ai tu… Când o să realizeze? Sigur trebuie să faci aia și cealaltă ca să “se rezolve”. Și….dacă simți că ai făcut totul și tot nu ” s-a rezolvat”…îți pui o aura sus, deasupra capului și…aștepți să fii canonizat.
Că…suporți chinul și trăiești într-o relație nefericită.
Bun…oi fi exagerat și eu puțin, ca să mă crezi și mai heităriță.
În primul rând: relația nu este nefericită, tu ești. Poate și partenerul.
Pune-i nefericirea ta în brațe și…cu siguranță tu ai scăpat (haha).
În al doilea rând: renunță să crezi în miracole. Ele nu se întâmplă. Vrei ceva? Trebuie să muncești pentru asta.
Apoi: vina este 50-50 și oricum nu contează care este vinovat, ci contează CARE sunt soluțiile.
Dar stai. Să derulăm.
Te întreb: găsești în tine dorința să continui această relație sau îți oferi o mie de scuze de circumstanțe atenuante? VREI să se încheie sau vrei sa continue?
Dacă și cu parcă nu își au locul aici.
Răspunsurile sunt cu da și cu nu.
Când ai stabilit dacă vrei sau nu, amintește-ți: poți să pleci în orice moment!
Apoi…recitește ce-am scris mai sus.
Da, da, partea aia cu nu există miracole, trebuie să muncești la tine, nu exită vinovați, trebuie să cauți soluții.
Apoi amintește-ți că i-ai întors curul geneticii, deci că faci ceva pe dos.
Trei mari lucruri de schimbat la tine: furia, atenția și violența.
De orice fel.
ASCULȚI nu doar auzi. NU răspunde instinctiv oricât de tare ți-a crescut pulsul și nu îți ataca (în orice fel) partenerul.

Mă tot minunez câte noi tehnici și abordări ar fi în stare oamenii să învețe doar pentru a arăta că ” au dreptate” sau pentru a ”demasca vinovatul”.
Mă minunez cât de multe suportăm doar pentru că nu facem pace cu noi și că ne e greu să acceptă că e imposibil ca o relație să fie roz până la adânci bătrâneți. Că dragostea se transformă în prietenie și respect. Că trebuie să îți tratezi partenerul cu respect și considerație nu doar cu iubire și cicăleală. Că trebuie să te pui mereu în papucii lui. Că trebuie să întorci și celălalt obraz. De ce? De ce nu?
Ce naiba e așa complicat?
Nu te forțează nimeni să stai într-o relație care nu te mai satisface, dar de ce ai vrea să te lupți la infinit cu tine?
De ce crezi că e suficient să fii prezent și să declari că iubești?
Ne schimbăm în fiecare zi, asimilăm informații noi, circumstnțele ne fac mai veseli, mai triști, mai răbdători sau mai alerți.
Relația de ce n-ar fi la fel?
De ce durează prieteniile câte două vieți iar relațiile se sting din ce în ce mai mult?
De ce crezi că e simplu?
Nu e simplu.
Dacă ar fi simplu toți am fi fericiți și împliniți.
O relație înseamnă efort. Are o mulțime de beneficii, dar, per total, relația e un efort.
Poți să-l lași să te obosească și să te îngroape, sau poți să depui acest efort constructiv.

Și, nu uita. Tu dai tonul. Ceri, dai, primești, oferi.

vineri, 15 mai 2015

Reguli bune și reguli (ne)bune

O “problemă” mai veche cu care m-am confruntat de-a lungul timpului a fost (și este încă) acceptarea.
Îmi plac regulile, dar să fie ale mele.
Nu, nu-mi place să impun altor semeni reguli, nu-s păpușar. Regulile proprii sunt un fel de self-challange pe care mi-l aplic cu strictețe.
Pentru că nu mi s-a explicat, încă din copilărie, de ce-ul fiecărei reguli, dacă nu l-am înțeles...am încălcat cu grație orice teritoriu părea interzis.
Până aici nimic nou. Nu-ul este incitant, oamenii sunt creaturi mai curioase decât pisicile și avem în prezent o cultură modernă în a încălca regulile și a ne auto-intitula non-conformiști.
Să zicem că predispoziția mea înspre a testa limitele interzisului este oarecum normală (oare ce mai înseamnă și normalul ăsta azi?).
Dar...reacțiile mele la pedepse sunt...interesante și chiar mi-am dat sema că au devenit un șablon comportamental.
Copil (neastâmpărat) fiind făceam prostioare, încălcam reguli (oricare ar fi fost ele). Pentru că nu mi se explica (pe înțelesul meu) de ce am greșit (ca să nu mai vorbim că n-am înțeles în prima instanță nici de ce există regula) consideram pedeapsa o nedreptate.
Și cum răspundeam la această nedreptate? Încercând să transform pedeapsa în ceva plăcut.
Ca să-ți dau un exemplu: ” Cristina, n-ai stat la joacă în fața blocului așa cum ți-am spus eu, nu mai ai voie afară la joacă două zile”. Ah?! Nu mai am voie afară la joacă? Ok, nu mai VREAU eu să ies la joacă. Și mai mereu dublam-triplam termenul.
Uite așa se trezeau ai mei cu plodul încruntat care nu mai voia să iasă din casă nici dacă-l mituiau cu înghețată.
Țin minte clar cum încercam să-mi înfrânez curiozitatea și pofta de joacă. (un aspect pozitiv al acestor căpoșenii a fost descoperirea cărților).

O mie de ani mai târziu, devenind creatura complexă de azi…m-am trezit de nenumărate ori în situația în care…dacă mi se refuză ceva, am o tendință înspre a mă auto-convinge că nu mai am nevoie de ceva-ul respectiv.
Evident, ca efect secundar, am dezvoltat o reticență vis a vis de tot ceea ce simt eu ca ar fi o manifestare a controlului. Asta deja nici măcar surprinzător nu mai e.
Copilul rebel care a devenit iapă sălbatică.

Șiiii totuși!
Oricât de la modă ar fi să încălcăm regulile și să ne numim oameni independenți…pe mine mă interesează aspectele negative ce pot fi corectate în comportamentul propriu.
De ce nu e bine ceea ce fac? Pentru că nu trebuie să-mi neg o nevoie doar dacă aceasta îmi este refuzată. Trebuie să înțeleg refuzul, să înțeleg nevoia și să controlez impulsul de a răspunde agresiv în situații în care nu se întâmplă ceea ce îmi doresc.
Apoi…controlul…este bun uneori.
Independența înseamnă altceva. A mea are tendința să fie dusă la extreme și să mă transforme într-un om schilod în a primi ajutor.
Am ajuns atât de departe încât mă simt vulnerabilă atunci când sunt ajutată. Că nu cer niciodată ajutor…iar, o problemă.
 Deci, ce facem Cristina? Prudent, fără a cădea în capcane comportamentale învățăm să acceptăm.
Nu controlăm tot, nu facem toate regulile, nu murim dacă, din când în când suntem vulnerabili.

Și...revelația ultimelor 24 de ore: dacă nu acționezi impulsiv și-ți acorzi măcar o noapte de somn...vei vedea lucrurile diferit.
E un exercițiu simplu, greeeeeeuuuu de aplicat dar la mine funcționează de fiecare dată.

Chiar vă rog să încercați acasă :)

vineri, 8 mai 2015

Singurătate VS cuplu

De multă vreme vreau să abordez un subiect mai...delicat.
M-am abținut însă pentru că știu cât de ușor se lasă oamenii pradă prejudecăților și cât de ușor e să analizezi impulsiv.
Daaaar...sunteți în grădina mea, dacă nu vă convine puteți oricând să dați un click pe x-ul roșu din dreapta sus.

Dacă totuși vă dezbrăcați de prejudecăți și priviți acest articol simplu, ca o părere proprie și personală...vă invit să-mi citiți ideile de mai jos.

Azi dragii mei vorbim despre...singurătate. Despre singlehood, mai bine zis.
Am ajuns să scriu despre acest subiect putin iritată de un anunț văzut întâmplător pe internet. Un fel de program de dezvoltare personală “find love”.
Ok, recunosc că nu am aprofundat și recunosc că în prezent pare a fi un fel de problemă mondială asta cu găsitul sufletului pereche (care apropos, NU există).
În același timp duc un fel de bătălie personală cu toți indivizii care mă abordează și cărora facebook li se pare un site de agățat (dar v-am mai spus deja of-ul ăsta al meu).
M-am gândit să-mi pângăresc cover photo-ul cu un fel de avertisment englezesc de genul “atenție câine rău“ dar…mi-am dat seama că asta ar atrage și mai mulți pretendenți care m-ar cataloga drept hard to get. Deci nu, nu facem asta, e mai bun butonul de ignore.
Acum că v-am explicat ce a declanșat articolul, haidați să vorbim despre cât e de bine să fii single (pentru mine, evident).
Povestea lungă o știți (dacă mă citiți de multă vreme) : am fost implicată în relații serioase 12 ani din ultimii 14 ani.
Așadar…înțeleg viața de cuplu, am experiență cu ea. Nu fac parte din categoria aia de oameni răniți care fac afirmații mari, de genul “nu vreau să mai iubesc, nu mai am încredere în oameni“.
Iubesc viața, iubesc oamenii, am încredere în aproape oricine până la proba contrarie și sunt chiar conștientă că (la un moment dat) în viitor voi fi implicată (din nou) într-o chestie monogamă (deși nu prea mai cred nici în monogamie, dar asta-i altă poveste).
Pentru mine personal cuplul înseamnă: sinceritate, loialitate, acceptare și prietenie. 
Dacă toate aceste principii sunt îndeplinite cu sfințenie, felicitări dragilor, aveți șansa să trăiți o poveste ca-n filme.
Vă mai confruntați doar cu natura umană și genetica. Cele două ne dau bătaie de cap pentru că noi suntem niște animale egoiste, menite să-și transmită informația genetică mai departe (nu, nu sufletului pereche ci ORICUI e disponibil) și în esență nu suntem concepuți pentru a “aparține“ unei singure persoane.
Deci oricât de amorezat ai fi tu, faptul că nu înșeli, nu minți ca să înșeli și că porți ochelari de cal e un compromis subconștient.

Pentru mine, ca animal obișnuit să cuibărească și puternic afectată de puterea obiceiului, singurătatea a fost inițial o boală apăsătoare.
Dar, tot pentru că puterea obișnuinței este mare, uite-mă azi, obișnuită și fericită să nu împart patul cu nimeni.
Iar când văd cât de mult accent se pune pe ideea de cuplu și cât de în tragic este luată sigurătatea sau, mai rău, cât de multe prejudecăți există vis-a-vis de “frustratele/frustrații“ ăia singuri…mă încing… oricât zen aș fi inhalat eu.

Așadar, scepticilor și dependenților de afecțiune (că și eu la fel) există cam tot atâtea argumente pro-singurătate cât există și pro-cuplu.
Există oameni împăcați cu faptul că nu sunt implicați în nicio relație. Și când spun împăcați, NU spun resemnați.
Nu am nevoie de ajutor, reușesc să îmi car singură sacoșele de la piață. Dacă leșin să fiu luată în brațe, am o tonă de prieteni pupăcioși iar dacă vreau să fac sex…vă ASIGUR că lista “de așteptare“ e lungă.
Da, sunt arogantă. Pentru că am motive întemeiate să fiu. Sunt inteligentă, nu sunt o femeie urâtă, sunt independentă din toate punctele de vedere și NU doresc să schimb asta.
Iar dacă într-o zi voi fi urâtă și bătrână și singură…habar n-am ce voi face atunci, probabil voi gestiona problema ATUNCI, pentru că acum am altele mai importante.
Așadar cititorule singur, crede-mă pe cuvânt că băile fierbinți cu muzică zen și un pahar cu vin alături pot fi savurate egoist și pot fi incredibile. La fel și cafeaua de dimineață. Faptul că dorm pe mijlocul patului e bonus (când nu-mi sare Nemo în cap) și faptul CĂ NU TREBUIE SĂ IAU MEREU ÎN CALCUL o altă părere…e absolut minunat.

Pentru toate celelalte…există mastercard. Și…facebook :P

miercuri, 6 mai 2015

Ce nu-ți place la tine?

Dacă ai putea să-ți reproșezi ceva, să schimbi sau să îmbunătățești ceva la tine - un singur lucru - ce ai alege?
Particip la un curs care îmbină psihologia cu tehnicile de meditație și, la prima mea lecție, am fost rugată să identific ceva ce nu-mi place și mă nemulțumește la mine.
După ce m-am gândit puțin - încercând să nu mă las deloc influențată de situația mea prezentă, ci să găsesc o nemulțumire mai amplă, au reieșit următoarele: "Sunt nemulțumită că nu-mi respect întotdeauna deciziile, mă abat de la propriile hotărâri și nu reușesc să rămân fermă pe poziție așa cum mi-am planificat inițial."
(menționând desigur că tind spre o perfecțiune proprie în care ce spun, aia fac, ce decid, aia respect, sunt un mic roboțel de succes în creierașul meu. Iar în momentele în care îmi încalc propriile decizii, iau acest lucru ca un eșec propriu și mă auto-pedepsesc prin diverse metode....În fine, e un subiect mult mai amplu, ți-l voi detalia altă-dată, probabil)

Imediat ce mi-am stabilit nemulțumirea vis a vis de propria-mi persoană și am formulat-o într-o singură propoziție... am realizat ceva: că n-am spus că aș fi nemulțumită de furia și irascibilitatea mea. Că n-am dorit calmul suprem, că nu m-am plâns de temperamentul meu exploziv.

Bineînțeles, vocile din căpșorul blond au început rapid o dezbatere. Vă voi face un rezumat, n-ați greșit cu nimic să descâlciți singurei dialogul :)
Dacă până ieri (când am fost întrebată și am realizat ce și cum) aș fi crezut despre mine că sunt un om agresivo-furioso-temperamental...ei bine...mi-am dat seama că nu mai e cazul. Și...nu mai e cazul de...semnificativ de mult timp!

Am crezut mereu că eu am o "problemă de atitudine", că sunt vulcanică - asta ca să fiu delicată și să nu mă auto-intitulez isterică. Aparent...asta nu s-a mai întâmplat de...muuuuuuuuult timp. Nu domle, n-am draci și drăcușori. Nu-mi mai sare muștarul din orice, nu mai am cută în frunte de la încruntare și ... nu mai țin minte când am ridicat tonul ultima oară.
Păi se poate Cristina? Unde e apocalipsa cu care "te laudai"? Am derulat rapid în trecut, am făcut o retrospectivă emoțională și... nu. Nici vorbă de agresivitate, furie sau alte-alea.
Să fiu eu un om calm?!?
Să mă fi calmat eu, Cristina?
Ok, am avut mici momente intense, ar fi imposibil să nu le fi avut, dar...cred că le-aș identifica mai mult cu emoțiile triste. Adică am fost tristă, dezamagită, chiar și irascibilă. Dar...cumva într-un ritm nou, unul ...calm (sună ciudat, dar așa e).

Și...uite-mă cum mi-am dat seama că am rezolvat (fără ca măcar să fi lucrat la asta) o problemă care m-a bântuit mulți anișori. E adevărat, am lucrat la muuuuuulte alte aspecte personale. Fabrica auto-conoașterii are program non-stop, însă...nu mai țipă nimeni înăuntru.
Și, cel mai important, fiind o chestiune ne-conștientizată, vă mărturisesc că nu e nici forțată. Adică nu mi-am impus nimic. Da, normal că mă plac când sunt calmă și zen, evident că fac tot ce pot ca să ating starea respectivă. Însă nu mă (mai) dau cu curul de pământ din te miri ce motive.

Totuși...rămânem cu nemulțumirea mai sus menționată.
Lucrez și la asta, nu vă faceți griji :)

Ție ce nu-ți place la tine?


luni, 4 mai 2015

Vrei sau îți place?

După cum știți (sau nu), în ultima vreme inhalez tot felul de carți cu și despre mintea umană.
N-o fac ca să devin mai deșteaptă (ok, poate și de asta) ci mai mult din dorința de-a mă înțelege eu pe mine.
Pentru că sunt un animăluț dificil și neliniștit, greu de mulțumit, mai întâi trebuie să-mi aplic pe mine arta dresajului.
Psihologic vorbind, nu am să reușesc niciodată să mă auto-analizez, însă, dacă-mi înțeleg mai bine gândurile, fac pace cu mine (și cu ceilalți mai devreme).
Ok, nu vorbim azi despre mine și cărțile mele.

Vorbim azi despre diferența dintre a vrea și a-ți plăcea.
Un nene celebru și cu un premiu Nobel la activ susține (argumentat chiar) că...deseori în căpșorul nostru se produce o confuzie.
Anume: când nu găsim un răspuns la o întrebare importantă (oricare ar fi ea) fabricăm un răspuns pentru o întrebare similară. Atât de similară încât ne auto-păcălim.
De exemplu: Cristina mănâncă înghețată. Și e leșinată după gelato italienesc.
Așa că...deseori când ai să o vezi lipăind tandru un cornet, ai s-o auzi spunând: “vreau să mă mut în Italia și să mănânc înghețată pentru tot restul vieții mele”.
Dacă m-ai întreba : VREI să te muți în Italia? (presupunând, de dragul exercițiului că e o întrebare importantă) eu probabil m-aș gândi ”păăăi…îmi place gelato, deci îmi place Italia, deci…da
Ai văzut ce-am făcut? Am răspuns asociind Italia cu plăcerea mea de ciocolată.

Gândește-te, de câte ori te-ai întrebat ” îl/o iubești?” (îți dau exemplul acesta pentru că sentimentele sunt adesea cele mai dese motive de confuzie) și ai răspuns cu ”păi e așa frumos/frumoasă, cum să nu îl/o iubesc?”.
Saaaau, poate te-ai întrebat cât ai să mai reziști la locul de muncă și…(tot tu) ți-ai răspuns ”păi n-ai cum să supraviețuiești fără bani”.
Adevărat. Daaaar…nu era răspunsul la întrebarea TA! 
E o diferența între vrei și îți place.
Îți place vremea caldă (și mie), îți place înghețata, îți place părul rebel și zgomotul de valuri.
DAR ai vrea să îți fie cald, să mănânci înghețată zilnic, să ți se năclăiască părul de transpirație și să-ți șuiere apa-n urechi zi după zi, după zi, după zi?
Eu nu :) mie-mi place și cerul gri și vremea umedă de stat în pat.
Încă nu am decis dacă VREAU să mă mut în Irlanda (relaxează-te).
Cred că e timpul să (încerci măcar) să fii sincer cu tine.

nu alergi după himere totuși.
Atunci când spui ce vrei sau ce îți place bazează-te pe ceea ce AI în prezent, nu pe ceea ce ai putea avea. E frumos să avem planuri mărețe…însă nu te ajută să iei decizii realiste.

Deci, vrei sau îți place?