luni, 19 ianuarie 2015

Creier vs suflet

Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!

Măi...din păcate nu sunt săracă în duh. Din păcate pentru mine nu m-am mulțumit să cred în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. La fel cum n-am așteptat prințul pe cal alb, nu cred în suflete pereche și sunt din ce în ce mai convinsă că iubirea este o emoție pozitivă și nu una impulsivă. Că atunci când iubești și ești iubit trebuie să fii confortabil, nu să îți plesnească stomacul de crampe.
Evident că avem cu toții nevoie de validare constantă, vrem să fim dumnezeul din viața partenerului nostru, daaar, ajungem adeseori să ne pierdem mințile absolut inutil.

Nu încerc să te conving de nimic și oricum n-aș avea șanse pentru că nu știu cum reușești tu să mă percepi în acest moment. Ce-ai spune totuși, dacă ți-aș sugera că, până acum, până în acest moment, ai preferat să îți explici totul prin metafore, poezii și muzică, doar pentru că așa îți era ție mai confortabil să îți înțelegi și trăiești viața.
Ceea ce poți face în continuare. Poți să visezi la dragostea perfectă, poți să crezi în karma, în destin, în noroc, în energii pozitive și în energii negative, în zodii sau în orice zeu îți aduce ție liniștea.

Să nu care cumva să crezi că toate gândurile, emoțiile, trăirile și percepțiile tale fac parte dintr-un mecanism complex și infinit ce ajuta la...perpetuarea și supraviețuirea speciei tale.
Să nu care cumva să crezi că ești cea mai evoluată formă de viața de pe această planetă, înzestrata cu cea mai evoluat oragan al speciei tale: creierul.
Dacă vreodată vei ajunge să înțelegi "miracolul" prin care celula vie se înmulțește și complexitatea prin care căpșorul tău procesează informațiile, cu siguranță că îți vei dori să crezi iar în basme. Pentru că era muuuuuult mai simplu.
Aș crede cu plăcere că dacă mă uit galeș pe fereastră și recit poezii, într-o seară Luceafărul se va îndura de suferința mea și mă va vizita. Pentru că sigur creaturile celeste n-au testosteron și nu se afla conștient și permanent în călduri. Luceafărul vrea să-mi umple mintea de magie și trupul de sărutări. Are o dragoste inuman de curată și sinceră și este dornic să mi-o ofere necondiționat.

Cred că poezia e mai ușor de acceptat și înțeles. Scutul acela protector care ne dă tuturor senzația că suntem unici și speciali și avem al șase-lea simț este atât de rezistent încăt putem să-l folosim o viață întreagă. Să tot încercăm să separăm abstractul de rațiune, să iubim cu inima și să suferim cu creierul. Să rămânem paralizați de teama apocalipsei, privind rugător spre cer.
Pentru că e mai plauzibil să facem asta decât să începem acel proces de autocunoaștere. E lung, s-ar putea să nu aivă niciun rezultat și, în plus, ai mari șanse să descoperi că nu prea ai suflet. Că ai creier în loc.
Daaar...la ce îmi folosește mie creierul dacă trăiesc și iubesc cu inima?

(to be continued...)

Un comentariu:

StradaSforii spunea...


inima iubeste de la sine, fara sa vrea, fara sa stie, fara sa i se spuna sa faca asa!
iar inima de luceafar poate iubi o viatza in zadar prin lumina ei luciferica din menirea ei vie,
iar daca este sa-l credem pe acel poet:
azi ca si ieri, cand esti luceafar nu mai conteaza daca o femeie te vrea - insa conteaza daca te stie!

deci nu-i mai simplu, sa te multumesti cu vreun Calin 'sarac cu duhul dar fericit',
ce probabil sigur, se foieste vinerea prin preajma ta!?


r