luni, 7 septembrie 2015

Înapoi în peșteră

Am scris, șters și re-scris aproape zilnic. Nu am putut să rămân chitită pe un singur articol, pe o singură idee. Le am pe toate, nu se așează nici măcar una.

Mai am doar două modalități prin care îmi pot exorciza demonii: scrisul și sportul. În rest...sunt exact în momentul acela în care arunci bricheta în benzinărie. Știu ce a fost, știu ce va fi. Acum știu și teoria.
E riscant să ajungi în pragul nebuniei nemaiavând nimic de pierdut. Fără să iubești, fără să urăști, fără să-ți pese.

Știu, pentru voi n-are nicio logică ce scriu eu aici. Așa și trebuie. Are pentru mine. E scrierea mea, confesiunea mea pe care n-aveți cum s-o înțelegeți nici măcar cei ce mă cunoașteți. Și-mi pare bine. Pentru că nu mai vreau sa împart nimic și nici să fiu citită și nici înțeleasă.

Mi-aș scrie pe frunte, mare, nu-mi pasă”, dar ar fi o ipocrizie. Îmi pasă. Ar fi orgasmic să mă fi robotizat. Dar nu-s robot, deci nu e orgasmic.

Am simțit iar azi că mă sufoc. N-aveam aer. Cunosc senzația, cunosc cauza știu cum s-o trăiesc și nu pot s-o reprim.
Așa începe orice atac de panică: te sufoci, ai frisoane, se micșorează lumea. Dar la dracu’ cu panica! De ce să-mi fie teamă? De câte ori am un moment mai fragil, în capul meu răsună următoarea întrebare: ”Care e cel mai negru scenariu?” Și, aveam un răspuns. Acum nu mai am. Mă am pe mine și curiozitatea de a merge înainte. Curiozitate, atât.

Sunt și am fost mereu sclava cuvintelor. A poeziei. Aș vrea să fie toate născute pentru mine. Să nu existe repetiție în cuvinte. Să mă îmbrac cu ele. Să îmi aparțină. Dar nu se poate. Pentru că oamenii mint. Și mint și spun aceleași cuvinte iar și iar și iar.

Așa că renunț la metaforă. Și nu mai vreau cuvinte.
De fapt, nu mai vreau nici oameni.

Nu mai vreau nimic și mi-e bine că aleg așa. Vreau în peștera mea. Eu cu mine.

Și atât.

Niciun comentariu: