Eu sunt acolo...

Locul meu "de evadare" era în Deltă. Deși am fost o singură dată acolo, am simțit atât de intens locul acela...încât - de câte ori voiam să-mi ies din mine și să mă teleportez altundeva, acolo era. Pe plaja din Sfântu Gheorghe, dimineața la 6. Sub cerul roz-violet, cu țipăt de pescăruși, unde Dunărea se înfige în mare și-i îmblânzește gustul sărat. Unde nisipul te frige la tălpi seara și îți dă fiori reci dimineața. Unde miroase a liniște și ai impresia că lumea, așa cum o știi, s-a sfârșit sau nu contează. Habar n-am dacă în continuare locul și-a păstrat doza de sălbăticie și cerul aproape, fascinant de plin de stele, sau iarba udă sau concertele de greieri. Când închideam ochii eram acolo.

Acum sunt în alt loc. Și m-am îndrăgostit atât de tare încât mă doare. Uneori închid ochii și-i deschid imediat doar ca să nu-mi dau voie să visez. Pentru că ar fi prea tentant să rămân cu ochii închiși și încorsetată-n fantezia mea. E umed. E umed chiar și când e soare, chiar și când lumina îți inundă retina, aerul te hrănește.

E cerul. E un cer...căruia trebuie să-i scrii poezii. Nu-mi vine să cred că între aici și acolo nu există nicio graniță de ceruri. Și chiar dacă n-ai privit niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea, nu te-ai lăsat sedus de norișori pufoși, albi, plutind în albastrul inconfundabil, chiar dacă nu te mișcă răsăritul din mare sau apusul din munți, lasă-mă să-ți spun că ai să adori cerul de acolo. Pentru că e altul. Unul cum n-ai mai văzut și unul cum n-ai să mai vezi. E un cer ce-ți vorbește, un cer în care ai vrea să ajungi de parcă te-așteaptă zeii despre care ai citit în cărți. Fie că-i gri, fie albastru, fie că-i negru sau toate trei la un loc, de câte ori îți ridici privirea înspre el parcă-ți spune să rămâi așa. Privind tâmp înspre în sus, povești desenate de nori. Nori care vin, aleargă, nori care mor în raze albe de lumină sau nori care plăng isteric cu picături mici și dese.

E liniștea. Am fost îndrăgostită de o mie de locuri liniștite care-ți vorbesc pe muțește, dar aici e altceva. E liniștea care te umple. E gălăgia liniștită. E agitația calmă. E nebunia plăcută. E zgomotul viu. Totul trăiește în jur, totul are un puls, nu e niciun mormânt tăcut, însă, cumva, ciudat, poți să te auzi pe tine. Poți să distingi toate zgomotele din jur într-un mod deloc agitat. Poți să auzi totul fără să fie nevoie să asculți nimic.

E verde. Atât de verde încât chiar nu pot să-l descriu în cuvinte. E verde viu, e verde crud, e verde gălbui, e verde roșiatic, e verde vesel. E un verde de-ți vine să-l paști. Și e peste tot. Și peste tot e la fel! La fel de verde, la fel de viu, la fel de îmbietor. E halucinogen. Pășuni întinse cât îți cuprinde privirea de un verde umed care-ți tentează amprentele. Trebuie să-l atingi, să-l dezmierzi, să-l iubești, să-l protejezi...trebuie să devii și tu verde doar ca să te simți atât de admirat.

Și chiar nu sunt turistul ăla impresionat de o țară nouă pe care acum vrea să și-o însușească. Pentru că am mai văzut locuri frumoase, țări frumoase cărora am vrut oarecum să le aparțin. Dar n-am reușit. Am fost mereu turist. Și, indiferent cât de mult mi-au plăcut locurile vizitate, nu m-am simțit acasă. Ci trebuia să mă întorc acasă. Aici voiam să mă pierd. Să mă uite timpul sub un copac, să rămân pe fiecare bancă, să mă zugrăvesc pe stâncile mării, să mă lipesc de zidurile caselor, să inhalez cerul și să le zâmbesc tututor oamenilor pentru tot restul zilelor mele. Ba mai mult, vreau să descopăr fiecare bucățică din țara aia. Îmi doresc atât de mult să mă întorc și să văd tot ce poate fi văzut... Închid ochii. Văd cer, văd oameni, văd liniște, văd frumos. Sunt acolo.

Trebuie să mă întorc în Irlanda :)