luni, 3 noiembrie 2014

Curaj

Era o vorba veche ce spunea că devenim oameni după ce sădim un pom, clădim o casă și facem un copil. Eu cred că ne naștem oameni și că ne pierdem (și ne regăsim) pe măsură ce îmbătrânim.
Nu cred că maturitatea poate fi măsurată printr-o cariera de succes sau chestii materiale. Și poate n-aș fi eu cel mai potrivit om să vorbesc despre maturitate, având în vedere că încă (conform standardelor societății în care trăiesc) nu mă conformez majorității. Nu știu cum ar trebui să mă simt la anii pe care-i am, însă știu că nu există ceva după care să tânjesc sau ceva care să mă frustreze vizibil. Din contră.
Vorba dragei mele prietene "când nu știi ce simți, știi măcar ce NU simți". Mi-a intrat adânc în minte fraza asta. Și, deși sunt un om destul de hotărât, în rarele mele momente de confuzie cam asta e conversația mea cu mine. "Cristina ce simți? Sau, mai bine, ce NU simți". Există multe emoții pe care sunt sigură că încă nu le-am descoperit. Așa cum există orașe minunate pe care încă nu le-am vizitat și așa cum există multe trăiri pe care am să le descopăr în viitor.
Nu mă pot raporta la trecut. Nici măcar la ceea ce eram ieri. Mă bazez pe clipa prezentă și acționez sau decid în funcție de trăirea momentului.
Am căutat certitudini mult-mult-mult-mult timp. Am și scris despre asta. Despre mine albă sau neagră, despre mine care-l urăsc pe "poate", despre mine care nu cunosc jumătăți de măsură, iubesc sau urăsc, tot sau nimic, așa mai departe. Nu mă auto-contrazic pentru că mă plac așa sigură pe mine, deși, în spatele feței de poker și a curajului nebun, de cele mai multe ori sunt mică și vulnerabilă. Și țip la lume că frica este un sentiment irațional dar asta nu înseamnă că eu nu mă lupt cu ea.
DAR, mă uit spre frigiderul meu și citesc pe un magnet: "Prefer un viitor complet necunoscut decât să știu exact ce voi face în următorii 10 ani" ASTA MI-AM DORIT! Eu, compulsiv-obsesivă, tipicară, mega-organizată, dependentă de control și cum mai vreți voi, ajunsesem să tânjesc după necunoscut. Necunoscutul presupune că habar n-ai ce-o să faci, simți, gândești sau înghiți în următoarea clipă. Necunoscutul implică cedarea controlului. Necunoscutul presupune CURAJ.
Nu impulsivitate. Pentru că impulsivi putem să fim cu toții, să acționăm conform instinctelor. Uităm însă că instinctele noastre, de cele mai multe ori sunt de supraviețuire și de perpetuare a speciei. Ori, azi, nu cred că acesta este singurul scop. Pentru că am devenit ființe atât de avide după evoluție încât trăim de dragul vieții.
Dacă mi-aș fi ascultat instinctul de supraviețuire n-aș fi ieșit din zona mea de confort și dacă m-aș fi lăsat ghidată de instinctul de perpetuare a speciei probabil mă integram până acum în turmă.
Am ales să lupt împotriva curentului și chiar împotriva mea. De ce? Pentru o metaforă. Mi-am dorit să fiu fericită. Fără să știu CE înseamnă fericirea. Nu e ca și cum fericirea ta ar fi și fericirea mea. Sau, odată atinsă, voi rămâne acolo, într-o stare de beatitudine continuă, fiind fericită până la adânci bătrâneți. Avem nevoie de basme cu prinți și prințese, de never-ending love și alte metafore care  - în opinia majorității - ne ghidează spre fericire.
Doar că...uneori mai există si oi negre - ca mine - care refuză să creadă ca viața lor trebuie să fie trasă la indigo. Că dacă a ieșit cucul din ceas trebuie să aivă un copil, că trebuie musai carieră până la nuștiuce vârstă sau că, dacă EL nu vine pe cal alb și cade în genunchi cu un diamant de 3 kilograme...mi-am ratat viața.

Tot pe frigiderul meu scrie că "nimic nu trebuie (înafară de laptele de laptele de la micul dejun)". Și-am avut curaj să vreau să mă cunosc pe mine și să mă suport în stări demonice și să-mi plâng de milă sau să ma auto-ironizez în diferite ipostaze patetice doar pentru ca alerg după ceva CE NU ȘTIU cum se simte: fericirea.

Revin la acel "când nu știi ce simți, știi măcar ce NU simți". Nu ma simt nefericită. Nu mă simt neîmplinită, nu mă simt complexată sau frustrată sau singură sau neliniștită. Nu mă simt pierdută, nu mă simt neconsolată, nu mă simt copil, poate nici adult, nu mă simt altfel decât sunt: EU. Nu sunt curioasă să-mi cunosc următorii 10 ani. Nu simt nevoia să-mi planific totul în amănunt.

Prea mulți de nu în față? Ei bine, nu simt nici nevoia să fac cuiva pe plac sau să fiu acceptată de societate.
Am curaj să-mi doresc în continuare să fiu fericită. Și chiar să fiu fericită. Dar n-o să fie fericirea din cărți pentru că asta ar însemna să mă opresc undeva. Timpul nu stă în loc, eu de ce aș face-o?

Tu ce ai curaj să îți dorești?



P.S.
M-am întors din Dublin... Recunosc, aș fi vrut să nu o fac. M-am simțit atât de acasă și de confortabil acolo încât cred că am fost un mic lepricon într-o altă viață. M-am trezit privind copii pe stradă, pitici cu păr roșu și ochi albaștri, adorabili. Ceea ce, venind din partea mea este...incredibil. Oameni veseli, relaxați, civilizați. Un oraș frumos, căsuțe din povești, verde irlandez în tot și în toate și un cer ireal.
M-am trezit privind cerul noaptea și iubind norișorii albi pufoși ce se distingeau perfect. N-are rost să vă povestesc pentru că m-am îndrăgostit și categoric nu pot să fiu subiectivă.

Niciun comentariu: