luni, 14 aprilie 2014

Poate că trebuie...

...să fim și obosiți uneori.

Și, dacă bucuria ți se întâmplă fără să te întrebe de ploaie sau de soare sau de-ți vine să dansezi la metrou, de ce n-ar fi la fel și când vine astenia de primavară? Asta dacă vreau să învinovățesc climatul temperat continental al țărișoarei în care viețuiesc.
Că altfel, habar n-am pe cine să învinovățesc pentru mood-ul de căcat din ultima vreme.
Mă uit în oglindă și încerc câteva dintre trucurile psihologice: Cristina gândește simplu, ia-le pe rând, despică-le și convinge-te singură că mâine o să fie mai bine.
N-am chef! Azi n-am chef să mă gândesc la mâine, la binele de mâine, la soarele de azi sau la cei mai puțin fericiți decât mine.
Azi am chef să fug. Cel mai departe. Și când n-o să mai am chef să fug, mă opresc și mă pitesc în prima groapă/peșteră/grotă/cavou. Iar când voi avea chef să ies, tot singură o voi face. Fără explicații, fără complicații. Fără așteptări, fără remușcări. Ca de fiecare dată.

Am zis că-i mai bine să exorcizez niște demoni aici, în scris.
Poate sunt în procesul ăla muieresc de auto-cunoaștere și trebuie să-mi îmbrățișez fiecare trăire, că doar așa pot funcționa. Acceptându-mă și când sunt veselă și când sunt tristă.
Habar n-am...habar n-am! Și simt că indiferent cine ce-ar spune tot n-aș fi capabilă să scap de ridul din mijlocul frunții.
Nu azi. Poate mâine.

Am tot alergat de colo, colo într-un ritm amețitor. Mi-a plăcut pentru că sunt competitivă cu mine însămi și în fața mea nu voi recunoaște niciodată că nu mai pot. Nici acum pauza nu e o opțiune, însă acum sunt în faza în care nu mă mai simt confortabil cu nimic.
Nici măcar planurile pentru la vară, cu valuri sparte în urechea mea și vânt călduț care să-mi usuce părul, nu mă mai îmbie la zâmbet.

Am senzația aceea urâtă că tot aștept ceva-ul să mă salveze. Dar, vorbim despre mine. Eu nu știu să fiu salvată.Eu știu să o iau la fugă fără să mă uit în spate și să mă catapultez cu toată puterea într-un zid. Și...când toată lumea renunță la resuscitare, eu am să revin la viață.
La fel...în același ritm amețitor.

Băi, da' bine mă mai cunosc!
Așadar...în următoarea perioadă nu vă pot promite drăgălășenie, amabilitate, vorbăraie sau înțelegere.

Nu vă pot promite nici măcar Cristina.

Over and...out!

Niciun comentariu: