vineri, 29 noiembrie 2013

Azi, atunci si maine (lamuriri)

Episoadele povestii mele s-au consumat. Nu pot sa continui scrierile pentru ca ar insemna sa reconstruiesc din amintiri trecutul si nu asta este intentia mea. Le-am postat pentru ca le pastram de prea mult timp cu mine (la propriu si la figurat). M-am eliberat de ele, m-am dezbracat de ele, am facut pace in sfarsit cu gandurile si cu intrebarile legate de aceasta poveste. Mi s-a implinit dorinta: am avut closure. Mi-am dorit in fiecare zi sa reusesc sa inchid acest capitol. Nu din punct de vedere sentimental, ci pur si simplu sa nu mai existe intrebari care sa-mi bantuie mintea.

Atunci, acum cativa ani buni, am scris chiar si un epilog. Nu il pot posta decat pe bucati pentru ca in momentul in care il scriam eram inversunata si otravita de ganduri dureroase.

Atunci:
"Cercul s-a inchis. Mi-e usor teama de ciclicitatea vietii, de faptul ca daca persistam intr-o anumita greseala fara sa incercam macar sa o corectam ea devine un fel de simbol al nostru.
Nu pot sa trec peste acest an ca si cum n-ar fi fost, oricat as vrea. Nu pot sa pretind ca inca am 23 de ani, ca n-am experimentat agonia si extazul, ca n-am ajuns ca azi sa-mi pun intrebari de genul "ce-ar fi fost daca...?".
Azi toate zilele ce-au trecut sunt doar intamplari care ma contruiesc pe mine. Am scris cu ceva timp in urma "totul e permis in dragoste si razboi" dupa care am completat cu "ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" .Acolo am oferit franturi vagi de realitate care sa ma ajute sa-mi construiesc prezentul si sa supravietuiesc viitorului."


Acum, daca ar trebui sa vorbesc despre trecut n-as sti ce sa spun. As concluziona oarecum simplu: s-a incheiat. A fost incredibil de frumos, s-a sfarsit infiorator de dureros. Dar, nu sunt oare toate povestile la fel? Ba da.
Ce spuneam atunci despre final?

"Ai sa-mi apartii intotdeauna!"
Credeam ca minunile tin 3 zile, sau poate 3 luni?sau trei ani?
N-are rost sa gandesc matematic. Spun doar ca prea curand pasiunea a devenit una malefica.
Ne-am imbolnavit. Si la propriu si la figurat. Acel noi devenea in fiecare zi ceva mai putred. Si oricat am fi incercat noi sa-l resuscitam, socurile electrice ii daunau.
Fugeam cateva zile, apoi ma intorceam flamanda...plangand de ciuda ca am cedat. Ma intorceam fie sa-mi fac o doza soc cu "fericire" fie sa ma conving inca odata ca putrezim...putin cate putin."


Atunci credeam ca eu am fost victima. Ca mi-am daruit sufletul iar el a fost aruncat la cos. Credeam ca am trait in "luni de fiere" a lui Bruckner si ca TREBUIE sa ma razbun. Am reusit sa-mi "detoxific" mintea de sentimentele ce i le purtam convingandu-ma eu pe mine ca il urasc.

Astazi ma uit in oglinda si imi zambesc. "Cristina, ce copil tembel erai! Ai invatat sa iubesti!" Am CERUT NEBUNIE! M-am rugat si mi-am dorit cu toata puterea mintii mele de atunci sa TRAIESC nebunia. Iar el a (re)aparut in viata mea o jumatate de ora mai tarziu :) Teoretic mi s-a implinit dorinta. A fost prima mea "frunte data asfaltului"...ce rost are sa mai dezbat acest subiect?

Ajungem acum la partea cu "de ce ai dezgropat mortii Cristina?" De ce, dupa atata timp ai scris/postat despre el? Am primit mesaje, telefoane, comentarii de la oameni care erau complet confuzi: DE CE ACUM? Tanjesti dupa el? Traiesti din amintiri?
Si, cum explicatia cea mai simpla e de cele mai multe ori si cea adevarata, am sa va fac o ultima confesiune (apoi ne reintoarcem la articolele acide, filosofice, etc).

Am postat ACUM aceste scrieri vechi pentru ca le-am gasit intamplator pe un stick pe care-l purtam in portofel. Cand le-am recitit, in loc sa ma doara, m-au bucurat. Mi-au aratat ca SUNT capabila sa simt. Si, am stat destui ani amortita :)
Apoi, am mai purtat o dorinta ascunsa in mine, in toti acesti ani: vroiam sa fac pace cu omul acela. Sa vad cat de om e el, cat de om sunt eu si, in ciuda finalului...teatralo-dramatic, abia cand pui trecutul pe tapet si NU mai doare/enerveaza/inciudeaza, abia atunci "arunci bricheta in benzinarie" si pleci.
Ceea ce s-a intamplat. Si a fost bine! As putea spune fantastic, minunat, incredibil, dar cred ca "bine" e cuvantul cel mai potrivit.

Si, in cele din urma, ca sa nu ma dezic de la cele ce spun despre mine (si anume ca sunt 100% sincera) trebuie sa recunosc ca...mi-e dor de fluturi. Putini oameni reusesc sa iti umple stomacul cu fluturi, mintea cu fluturi, pleoapele cu fluturi...
Dar, dupa cum mi-a spus mie cineva, candva (cand mi-a facut bine): "take your hands off the wheel"

Am promis ca voi face asta. Si...mi-am cumparat o bratara cu un fluturas.


Deocamdata :)

joi, 28 noiembrie 2013

Craciun (partea a-XII-a)

Primul Craciun petrecut impreuna avea deja o semnificatie...hmm..daca-i spun divina o fi exagerat?
El isi dorea mai mult ca niciodata un Craciun cu mine. Stiam ca nu avusese alt Craciun plin de dragoste, ca fusese singur, sau insotit de cate cineva irelevant. Nu traise in familie, nu iubise, nu se bucurase asa cum numai in carti sau in filme se poate.

Dar...eu...ii puteam oferi toate acestea...
"Sa fie Craciun, sa fim noi, sa mirosim a noi"


Eram ca doi copii care asteptau cu nasurile lipite de geam prima zapada. Colindasem magazinele dupa cadouri, ii scriam lui Mos Craciun...rumegam dulciuri, cantam colinzi.
Eu ma umanizasem.

Deja il vedeam ca o prelungire a mea, ceva indispensabil...Lasasem putin din orgoliul feminin, eram mai dragastoasa, mai putin sexuala, mai mult calda, mai putin femeie, mai mult iubita.
Am facut o groaza de cumparaturi...cadouri si-am planificat un Craciun alaturi de familia mea.

A fost atat de natural, atat de cald, atat de in familie incat eram parca la al nu stiu catelea Craciun petrecut impreuna.
S-a integrat in familia mea. Eram amandoi copii nebuni care starneau rasetele celor din jur.
Pusi pe nebunii, ornam casa cu zapada artificiala, despachetam si impachetam cadouri, aranjam invers bradul de Craciun, furam bunatatile din frigider, pandeam pe la usi, cantam fals colinzile...
Excursii la partiile de schi, vin fiert, vizite pe la cei dragi...si noi excentrici, exotici, tinandu-ne de mana....

Am spus..."te iubesc".
Nu alesesem strategic sarbatoarea, doar ca n-am mai putut sa rabd o zi fara sa-l las liber.
Imi ardea buzele, imi pangarea pieptul.
Acel te iubesc a iesit atat de natural din mine, s-a asezat pe trupu-i, in timp ce stateam tolaniti pe covorul din sufrageria parintilor mei...luminati alternativ de beculetele bradului...de Craciun.
S-a ridicat, s-a uitat la mine si apoi m-a sarutat apasat, mi-a muscat buza pana la sange. [...]


"DA, te iubesc! Chiar te iubesc si-mi simt inima mai usoara, acum c-am spus-o"
"Si eu te iubesc frumoasa mea"
Nimic nu mai conta.
Pamantul putea sa se roteasca invers, moartea putea sa inlantuie intreaga umanitate...eu imi simteam fiecare bucata din trup si pentru prima oara in viata mea imi vizualizam sufletul, vedeam "noi-ul" cum exista COMPLET ca un intreg!

"Sunt numai si numai al tau!"
"Tot!" a completat.

Era perfect.
Definisem perfectiunea intaia oara. Perfectiunea eram noi, era Craciunul, era iubirea...
Si toti cei din jurul nostru ne priveau fascinati...
Craciunul a devenit un fel de juramant...al sentimentelor noastre...

marți, 26 noiembrie 2013

Muta-te cu mine! (partea a-XI-a)

"Muta-te cu mine"
...asa mi-a spus.

Am ramas muta.
"Fie ca decizi si o faci acum, fie ca tragi de timp, rezultatul va fi acelasi"

I-am spus ca nu pot, ca mi-e frica, ca nu trebuie...Nu i-am dat nici o sansa. Nu credeam in el, in noi, in relatie, in nimic. Credeam in atractia sexuala dintre noi, poate.

Nici macar nu credeam ca ma iubeste, dar nici nu-mi permiteam sa cred prea multe atata timp cat ma hraneam cu fiecare secunda ca si cum timpul cu el ar fi fost un drog.

De fapt ce era palpabil?Faptul ca eram vesnic nesatui fizic? Faptul ca traiam intr-un univers rupt de realitate, ca eram zei, ca ne inchinam unul la celalalt?


M-am cuibarit in bratele lui, strans lipita de pieptul lui, inspirand insetata mirosul lui. Respiram incet, neregulat ca un om pe jumatate sufocat.

"Daca ma mut la tine...renunt la orice bucata de mine, imi pun sufletul in palmele tale si ai sa-l strivesti fara sa-ti dai seama macar..."
"Noi n-o sa existam niciodata altfel decat impreuna"
"De unde stii?"
"O simt!"
"Ce simti?"
"Simt...simt tot,stiu ce simt si trebuie sa ai incredere in mine"

N-aveam incredere in el. Fara nici un fel de justificare.
Nu il interesa ca nu cred in el, in noi, ca nu spun te iubesc.

"Te iubesc neconditionat!Nu incerc sa te conving de nimic!Te vei convinge singura."

Ma credeam defecta...
Eu, cea fara de suflet, care nu se poate deschide, nu poate sa ofere sentimente atat de nobile, n-aveam capacitatea umana de-a oferi ceva neconditionat....Ma manifestam animalic, fizic, fara sa am sentimente atat de inaltatoare precum ale lui...Asa credeam...Asa-mi spuneam...
"Te pui de-a curmezisul...nu lasi acest NOI sa se manifeste"

Eram acolo! Zi si noapte!Raspundeam la atingeri, la saruturi, eram langa el.
Si-mi cerea totusi ceva...care odata dat, n-aveam nicio garantie ca nu mi-ar fi frant sufletul....

Dar, aveam sau n-aveam suflet?

vineri, 22 noiembrie 2013

Obsesii fizice (partea a-X-a)

Latura "psihica" a cuplului nostru era una ostentativa, de trimis la psihiatru. Aveam propriul limbaj, ne maimutaream in continuu, eram singurii care ne intelegeam glumele si tot singurii care radeam la ele.
Umorul nostru comun devenise unul agresiv, ironic, acid. Eram de-a dreptul competitivi si ne intreceam in care se imbraca cel mai traznit, care face cele mai demente farse, care rade mai mult, care iese din orice tipar...Concursurile noastre nu aveau nicio limita...

Incetul cu incetul oamenii din jurul nostru au fost exclusi...Pur si simplu traiam intr-o alta lume, in care nimeni in afara de noi nu avea acces. Ni se spunea mereu ca "Sunteti in lumea voastra, aveti propria limba".
Ideile rasarite peste noapte ne incitau si am fi fost in stare sa punem in practica aproape orice pentru a revolutiona normalul. Desi nimic nu se incadra in limitele normalului de cand "Noi" luase nastere.

Aveam propriul ritual de "trezire" dimineata. Ne apropiam din ce in ce mai mult unul de celalalt cu ochii inchisi, ne "adulmecam" reciproc pentru ca "miroseam a nanitza" si imi mormaia somnoros in ureche "buna dimineata iubita mea"...
Acesta era ritualul fiecarei dimineti.
Ziua ne vedeam de cel putin doua ori, uneori ma "rapea" de la munca si sfarseam in cine stie ce oras, luam cina, apoi ne intorceam obositi...si adormeam.


A explora limitele sexualitatii noastre parea o calatorie nesfarsita...corpurile noastre dornice sa ne implineasca orice fantezie nastea mintea.
Noi ajunsesem sa credem ca functionam ca UNUL, devenisem maniaci.
[...]
Nu mai puteam concepe sa facem ceva separat, sa treaca fie si un moment nedevorat in doi ni se parea o adevarata catastrofa. Si eram constienti ca trebuie sa pastram interzis accesul oricui "in lumea noastra". Asta se intampla nu pentru ca am fi fost sociopati, ci pentru ca eram egoisti in a imparti timpul NOSTRU cu altcineva.
[...]
"Decretasem" impreuna ca suntem reciproc obsedati de intimitatea noastra.

Poate ca tot ceea ce traiam atunci noi, este de altfel in limitele normalului, intalnit in toate cuplurile. Nu puteam sa concepem ca exista alti oameni in afara de noi care simt si experimenteaza totul atat de mult, atat de profund, atat de des si cu o placere aproape diabolica.
TREBUIA sa fim unici! Si nu ne-am fi dat inapoi de la nimic pentru a ne intarii aceasta convingere.

miercuri, 20 noiembrie 2013

Mos Nicolae (partea a-IX-a)

Tot mai des simteam nevoia acuta sa-i raspund acelui "te iubesc". N-o faceam.
Uneori adormeam cu capul pe umarul lui si ramaneam cu buzele intre deschise soptind acele cuvinte magice.
Deja somnul alaturi de el devenise un ritual. Nu puteam sa adorm decat daca ma lua in brate si-l auzeam spunand "noapte buna iubita mea".
Daca dormeam singura il visam, ma trezeam, il sunam, sau ma urcam in taxi indiferent de ora si porneam spre el, spre patul lui, acolo unde-mi era cald, unde mirosea a noi, unde dormeam ca o singura fiinta.


Incepuse cel mai frumos decembrie al nostru, luna cadourilor, a planurilor, a Craciunului si nu puteam sa nu fiu uimita de acest noi care prinsese contur.
Credeam in noi, deja teama disparea...se evapora cate putin, inlocuita fiind de o stare euforica generala.

Aveam micile noastre tabieturi...si nasteam altele noi zilnic. Ne intreceam in copilarisme si in nebunie. Ieseam noaptea la cumparaturi in supermarket imbracati de vara, tremuram de frig, dar ne cumparam inghetata si-o lingeam pofticios pentru a oripila clientii.
Ne jucam de v-ati-ascunselea printre rafturi numarand "rauri de mississipi" interminabile pana celalalt se ascundea printre pungi de orez si sticle de bere.
Ne imbracam unul in hainele celuilalt si ne pozam ca mai apoi sa ne deranjam prietenii din somn la ore tarzii cerandu-le pareri precise.
Dimineata cumparam cafeaua de la chioscul din fata blocului si o sorbeam impreuna cantand in blocajele din trafic...
In weekend-uri stateam in pat dezbracati contempland lumea noastra...

Totul devenise absolut rupt de lume si de realitate, o realitate numai si numai a noastra,egoista dar exagerat de pasionala.

M-a speriat insa putin o propunere a lui "muta-te cu mine"
Am discutat-o indelung...vreo doua zile intorcand-o pe toate partile, pana cand el a concluzionat:
"n-ai decat s-o amani, da, s-o amani, pentru ca de intamplat, se va intampla"

Eram amandoi emotionati ca vom petrece primul Craciun impreuna...
 
Inainte de asta a fost insa Mos Nicolae...
In stilul nostru caracteristic, ne-am facut cadou, unul celuilalt, impachetati in hartie igienica.
Eu m-am transformat intr-un sul gigant de hartie igienica, apoi el la fel si toata casa era imbracata in hartia galbena ce parea o panglica enorma, greu de rupt mai apoi pentru a "despacheta cadoul" si a "profita de jucarii".

Exista un noi. Noi-ul era hranit zilnic, se dezvolta ca un sugar, alimentandu-se cu energia si cu sufletele noastre.
Noi-ul vroia Craciun!


P.S. stiu ca am utilizat de prea multe ori "noi" , "nostru" dar am facut-o intentioat pentru a sublinia nebunia acestor cuvinte si exagerearea lor spre infinit...
nimic nu ni se parea prea mult, totul era inspre "mai vreau!"

marți, 19 noiembrie 2013

Dependenta (partea a-VIII-a)


Eram intr-o continua lupta cu zilele si noptile. Aveam deja doua locuinte si incercam sa ma impart egal, insa, de cate ori locuiam la mine mai mult de o ora ne sunam innebuniti de dor si adormeam cu telefoanele in brate...
Ne trimiteam zeci de mesaje in timpul zilei desi nu stateam despartiti mai mult de cateva ore...
Cand nu vorbeam la telefon sau prim sms eram pe internet cu webcamul martor. Traiam ca si cum am avea o relatie la distanta...Exista o sete perpetua si o foame uriasa care, in loc sa se diminueze, navalea in noi ca un microb.
De cand imi spusese prima oara ca ma iubeste, ca si cum si-ar fi descatusat aceasta frustrare, nu se mai oprea in a o rosti. De fiecare data facea in mod intentionat o pauza dupa cuvintele magice asteptand ca eu sa-i continui fraza, ca si cum ASTA trebuia sa spun. Eu insa taceam. Nu puteam sa o spun.
Eram absorbita de el, de tot acest nou univers creat din placere si fericire, ornat cu cele mai intense momente de dragoste. Eram dependenta de minutele, orele, noptile noastre insa buzele mele ramaneau mute dupa auzul acelui "te iubesc" si incercam sa compensez cu cate un sarut apasat.

Ma fascina. Departe de a fi fost o persoana fascinata de fizic, il consideram perfect. Din varful degetelor de la picioare, mergand incet in sus, abdomenul lui, pieptul lui, gatul lui, fata lui, buzele pe care le priveam cu pofta, nasul, ochi, pleoapele, genele, parul, totul. Iubeam urechile lui, bratele lui emanau dragoste, degetele lui ce imi cautau atingerea. Fiecare centimetru al lui devenise un fel de templu in care eu eram o sclava a fizicului.
Acelasi lucru il facea si el, contemplandu-ma milimetru dupa milimetru, cu buzele, cu limba, cu degetele, cu privirea, divinizand ceea ce el numea "perfectiunea mea".

Dar, in clipele de singuratate incercam sa ma smulg din vraja lui si sa-i caut defecte, sa ne caut defecte, sa ma rup de ceea ce ameninta sa devina incontrolabil.

Intr-o seara am reusit pentru cateva ore sa ma rup din lumea noastra, sa ies cu fetele, sa incerc sa ma distrez. Am vrut sa ii testez atentia. Il simteam gelos pe timpul alocat mie si nu m-ar fi deranjat sa-si manifeste lipsa de mine, sa vina dupa mine in club si sa ma smulga din "timpul meu" intrigandu-ma superficial.
Nu a venit dupa mine. M-a lasat insa sa aleg eu, vroiam sa fiu langa el, sau nu, era alegerea mea.
M-am simtit foarte in masura sa ma rup de el atunci si l-am anuntat ca vraja se rupsese, ca nu vreau sa-l mai vad...fara explicatii, fara motive, ci pur si simplu.
Degajat, mi-a raspuns ca imi reprim dorinta de-a fi vie, ca am asteptat momentul prielnic unei fugi, ca el exista pentru mine dar ca "nu va incerca sa ma hraneasca cu forta".

Ceea ce era adevarat. "Evadasem" in club cu fetele doar ca sa-i dau "ocazia" sa vina sa ma "recupereze". Sa imi spuna ca nu poate sa respire fara mine. Cum indraznea sa imi spuna ca e alegerea MEA daca imi petrec seara cu el? De ce nu s-a impus in fata mea? De ce nu a luptat sa-mi schimbe "decizia"?
M-am dus acasa la mine hotarata sa nu-i mai dau niciun semn.

Am rabdat cateva ore de pauza si-am sarit apoi intr-un taxi. Mi-am folosit pentru
prima oara cheile de la casa lui, sperand ca-l gasesc consolat in bratele altei femei.
Dormea (atat de frumos), singur.
M-am dezbracat si m-am asezat in pat, langa el, adulmecand-ul, plin de somn...

Imi constientizam dependenta de el...
Doar cateva ore rupte de el ma facusera sa innebunesc...


Avem atat de multe contradictii in minte incat am ales sa alung (din nou) orice urma de ratiune. Preferam sa renunt de buna voie la orice forma de gandire. Nu vroiam sa mai fiu eu cea care despica firul in 40. Nu vroiam sa gandesc, sa analizez, sa calculez, sau sa judec.

Vroiam doar sa fiu dependenta de EL. Si el de mine.
 


duminică, 17 noiembrie 2013

Ziua mea (partea a-VII-a)

A venit ziua mea de nastere... El a insistat sa prindem miezul noptii impreuna. Vroia sa-mi incep ziua alaturi de el. Nu puteam sa-l refuz.
Imi reincepusem oarecum programul de job, mai treceam si pe-acasa, dar intotdeauna aveam un rucsacel cu haine de schimb pentru "la el". Insista sa am un rand de cosmetice acasa la el insa mi se parea prematur sa-mi cameleonizez locul.
Aveam planuri pentru ziua mea insa le-am abandonat...Nimic n-ar fi reusit sa-mi starneasca interesul mai mult.
Am facut dragoste toata noaptea si dimineata mi-a intins un cadou bine impachetat si strans cu o panglica...
L-am desfacut...era o carte si un set de chei. Cheile de la casa lui. Dupa doua saptamani! "aici e casa ta!" Cartea se numea: "Tot ce stiu barbatii despre femei" si avea toate filele albe. "Poate ma inveti tu! cu dragoste...Eu" era scris pe o prima pagina alba.


M-a coplesit. As fi vrut sa-l invat in acel moment "despre femeia din mine", sa-l invat ce sunt, sa-l invat cine sunt, sa-l introduc in fiinta mea si sa-l las sa ma exploreze.
Cat despre chei...n-aveam de gand sa le folosesc. Dar simplul fapt ca mi le oferise ma facea sa simt ca am un nou camin. Ca pot sa rup o bucatica din mine si s-o las acolo cu el. Ceea ce isi dorea si el. Imi spunea de prea multe ori ca nu se mai poate trezi dimineata fara sa ma simta alaturi. Nu credeam. Nu vroiam sa cred.
Mi-am petrecut toata ziua in bratele lui...Pana si telefoanele de "la multi ani" imi pareau deranjante.
Am iesit la un restaurant, apoi ne-am dus pentru prima oara la mine acasa unde am gatit impreuna doar de dragul de-a exersa si acest lucru..."ca un cuplu"
Folosea in continuu cuvintele: dragoste, cuplu, fericire, frumoasa, a mea, noi, noi, noi, iubita mea, jumatatea mea. Uneori mi se parea ca exagereaza, dar eu tanjisem atata timp dupa o astfel de atentie incat ma simteam conectata la o perfuzie cu vorbele lui pe care le consideram suplimentul necesar existentei.
Seara, mi-a luat fata in maini si s-a uitat la mine atent apoi mi-a spus pentru prima oara "te iubesc". Mai bine n-o facea. Simteam teama din privirea lui.
M-am oprit, m-am ridicat din pat si i-am spus "nu trebuia sa spui asta"
"Dar asta simt"

joi, 14 noiembrie 2013

Strigand la lume... (partea a- VI-a)

[...]
Alte cateva zile le-am petrecut cutreierand tara.
Nu aveam o tinta asa ca ne opream oriunde, in orice oras sau in afara oraselor, ramaneam locului cateva ore si plecam mai departe.
Detaliile nebuniei noastre insemnau alt oras, alt sarut, alte tipete de bucurie in mijlocul unei sosele necirculate.
Ne-am intalnit cu oameni prin tara, oameni care se uitau la noi mirati, vazandu-ne comunicand intr-un limbaj indescifrabil, undeva "in lumea noastra"... Faceam abstractie de orice si de oricine, eram doar noi si ne devoram fiecare suflare cu o sete nebuna.

Aceasta calatorie ne-am motivat-o ca fiind "o nebunie", de parca nu era suficienta nebunia noastra dupa o saptamana in care nu facusem nimic altceva decat sa ne drogam cu sentimente.

Gonind din loc in loc totul parea mai frumos pentru ca era remarcat si "dezbatut" in doi.

Copacii pareau vii desi erau galbeni, ceata parea o perdea a universului nostru, fiecare casa parea un camin ce ne astepta, muntii pareau adapostul sufletelor noastre, soseaua intinsa era un alt prilej de-a pluti pe muzica ca intr-o transa.

Noaptea opream cautand un loc "de dormit" (de obicei pe la prieteni, rude, amici, anuntati in ultimul moment) si povesteam celor ce ne gazduiau varianta noastra de fericire.
El parea euforic si repeta intruna ca si-a gasit sufletul pereche, eu zambeam si-l strangeam de mana.
"Ea este Victor, iubita mea" Victor era numele meu de cod. Eu, nascuta in noaptea aceea la munte, eu alta fiinta, eu renuntand la mine cea dinantea lui - eu Victor.
[...]
Eram intotdeauna mana in mana, sarutandu-ne, atingandu-ne, ca si cum am fi fortat toate ipotezele siropoase ale fiecarui inceput.

Adrenalina mea era zilnic alimentata de aceste dovezi accelerate de iubire. Imi era teama de ceea ce traiam, dar traiam atat de intens incat alungam teama cu o simpla privire a lui.
Vorbeam fara oprire, el conducea, eu povesteam, el radea, eu tipam, apoi brusc oprea masina si ramaneam minute in sir imbratisati sau ochi in ochi.

Cuvintele lui imi depaseau orice asteptare. Urla la mine ca sunt jumatatea lui perfecta. Eu taceam.
L-am lasat toate acele zile sa ma aiba, sa imi vorbeasca, sa ma savureze (dupa cum spunea) fara sa intreb sau sa afirm nimic. I-am spus doar ca eu nu stiu sa iubesc, si ca mi-e frica sa invat.
 

M-a asigurat ca iubirea e cel mai frumos sentiment si ca nu am motive sa ma tem.
L-am simtit cum a intrat in mintea mea, s-a jucat putin cu gandurile mele si mi-a raspuns tuturor intrebarilor nerostite. De parca avusese discursul pregatit si memorat.

I-am spus ca inca nu cred in el, ca in iubire nu am crezut niciodata, dar ca sunt atat de coplesita de ceea ce simt fizic incat vreau sa-mi pierd ratiunea...
"ai sa dai jos acest zid...caramida dupa caramida" mi-a spus cu o seriozitate senina, ca si cum era ceva firesc de facut odata ce il am pe EL.

Ne-am intors...si a fost prima oara cand a acceptat sa ma "lase"...sa trec si pe la mine pe-acasa. Fara el adica.
Ma convertise...

miercuri, 13 noiembrie 2013

Fericirea in 3 zile (partea a V-a)

Nu are cum sa tina mai mult de trei zile. Asta imi spuneam.

Am oprit orice alta activitate pana la cele mai de baza. Nu mai dormeam, nu mai mancam, nu mai mergeam la birou, nu mai treceam pe acasa, nu-mi mai schimbam hainele, preferand sa cumpar unele noi pentru fiecare seara petrecuta in casa lui.
[...]

Nici macar nu vorbeam, atingerile reprezentau totul, muzica ne intrase in timpane si o auzeam chiar si atunci cand nu canta. Ochii ne erau bolnavi de la lumina palida a lumarilor care ardeau tot timpul pe parchetul din camera... Fie ca era ziua, fie ca era noapte, izolasem totul pastrand un semi-intuneric, multe lumanari si muzica.
Eram beti unul de celalalt.

Dupa trei zile de nesomn deja nu mai stiam daca eu sunt el, sau el e eu...miroseam la fel, aveam acelasi gust, mainile mele erau in prelungirea mainilor lui, ochii mei aveau genele lui, vocea mea era setata in timpanul lui. Paharele goale erau insirate prin casa, se terminasera betisoarele parfumate, ceara topita a lumanarilor ni se lipea de talpile goale...
[...]
Am adormit intr-un final si visat ca-mi urasc viata, ca ma urasc pe mine, ca ma mint, ca nu am cum sa simt fizic atat de multa placere, ca nu sunt capabila de o asemenea perceptie extrasenzoriala din partea nimanui cu atat mai putin din partea lui.
Si totusi ... el imi citea gandurile, imi continua frazele, imi aprindea o tigara inainte sa apuc eu sa intind mana dupa ea, imi aducea un pahar de bautura exact cand incepea senzatia de sete in gatul meu [...]
La sfarsitul saptamanii ne-am trezit, plini de viata, am reusit sa ne hranim, cu altceva decat cu noi insine, am deschis fereastra, am privit cerul de toamna insorit, am respirat aerul de afara, aproape palizi de la atata intuneric dar deloc satui de ceea ce traiam.

Ne-am imbracat cu cate o pereche de jeansi rupti si cate un tricou larg, fara lenjerie intima, fara sosete, ne-am urcat in masina si-am plecat.
Nu stiam incotro, dar atata timp cat muzica ne asurzea si capul meu era lipit de umarul lui, n-ar fi contat daca ajungem la capatul pamantului.

marți, 12 noiembrie 2013

Prima zi (partea a - IV - a)

(scriere veche)


Ne-am revazut. Dupa ceva vreme...
M-a sunat si m-a tinut la telefon pana a ajuns in fata casei mele.

Visam la sexul acela nebun amestecat cu franturi de tandrete... In plus, ma gandeam ca a trecut suficient de mult timp de la ultima noastra intalnire iar pericolul unei eventuale iubiri parea sa fi trecut.
Imi repetam in gand: "first time is an accident, second time is an relationship"

Cand am revazut omul, atat de frumos, m-a cuprins un sentiment de dor. Imi zambea si statea cu bratele intinse spre mine. Locul meu era in bratele lui?



Am stat imbratisati in ploaie minute in sir, eu cu nasul in gatul lui si cu stomacul invaluit de-o senzatie de bine...

M-a intrebat unde mergem si i-am spus ca nu am nici un program...
M-a intrebat razand "nici un program pentru restul zilei, sau pentru restul vietii?"
I-am raspuns ca ziua aceea ii apartine...
Am fugit departe de oras, undeva la munte, am vazut prima zapada, ne-am sarutat ca si cum ne-am fi intalnit prima oara, eu stangace, el nerabdator...

Cateva ore am fost prieteni buni care depanau amintiri si radeau de viata.
Pe drumul de intoarcere mi-am pus capul pe umarul lui incercand sa imi identific senzatia din stomac.
Imi era atat de teama de toate emotiile ce-mi arau prin piele...Dar nici nu ma puteam lipsi de ele.

Nici el nu intelegea cum de se simte atat de bine in prezenta mea...Cuvintele nu incetau sa existe, parca fiecare atom existent devenea un cuvant al nostru.

M-am intors in locul in care nu credeam ca o sa ma intorc vreodata: acasa la el.
Trecuse mult timp si totusi arata la fel, mirosea la fel, doar ca nu era atat de cald...iar noi purtam mult mai multe haine.
Acum nu-mi aduc aminte cum s-a intamplat totul dar imi aduc aminte ca la final mi-a spus : "Mi-a fost atat de dor de tine!"

Si mie imi fusese dor de el...prea dor...un dor sufocant pe care nu il constientizasem pana atunci.
M-a luat in brate si m-a rugat sa adorm cu capul pe pieptul lui. Nu puteam sa-l refuz. Dar...nici nu puteam sa dorm.

Lui ii era totusi teama sa inchida ochii. Nu voia sa dispar din nou.

Am adormit putin si apoi, cu ultima urma de luciditate, m-am ridicat din bratele lui si am incercat sa ma imbrac si sa plec.
Era somnoros, era deja dimineata, insa a deschis ochii si m-a privit:
"De data asta nu mai fugi" mi-a spus " Chiar daca va trebui sa te urmaresc peste tot"
Nu am plecat.
L-am luat cu mine...