miercuri, 25 ianuarie 2012

Superlativ

Ti-am mai spus odata ca lumea prin ochii mei e altfel. Ca eu sunt altfel, gandurile mele sunt altfel, bula mea de univers e altfel. Si n-o spuneam drept lauda, o spuneam cu amaraciune....
Ti-am spus ca pentru mine totul sau nimic inseamna infinit de tot si infinit de nimic. Ti-am spus ca nu inseamna nu si da inseamna da, uneori da inseamna nu si uneori nu inseamna da. Tu trebuie sa stii cand e acel uneori.
Ti-am spus ca poti sa ma ai o vesnicie si poti sa ma pierzi o singura data. Ti-am spus ca totul o sa-ti para cliseu dar ca nimic n-o sa fie cliseu. Ti-am spus ca am 366 de reguli si inca le mai scriu.
Ti-am spus cum despic eu firul in o suta de mii si cum gandesc in catralioane de ganduri si idei.
Ti-am spus sa fugi.
Ti-am spus ca nimeni nu-i dator sa ma invete ai zis ca tu poti sa o faci. Ti-am spus ca nu ma astept sa reusesti.
Apoi...am zis ca iti pun raiul in palma. Ca te fac dumnezeul meu si te respir. Ca iubirea mea e ca o injectie de heroina pusa direct sub limba. Ca stiu ce cer dar stiu si ce dau. Iti arat infinitul, il atingi si-ti pare mic iar metafora mea pare stupida. N-o sa vezi niciodata fericirea asa cum stiu eu sa ti-o arat sau sa ti-o dau. Merita sa inveti 633 de reguli si inca sa-ti doresti sa mai fie.
Da...

Apoi, cu o umanitate iesita din comun, o sinceritate extraordinara, o simplitate demna de admirat imi spui:
"Esti prea profunda, nu te-nteleg..."



luni, 16 ianuarie 2012

Totul si nimic

Eu nu prea stiu sa ma exprim altfel decat in scris... Si din toate lucrurile pe care stiu sa le fac, parca scrisul este bucata cu cel mai mult suflet. Pentru ca mi-am educat mintea sa explodeze doar atunci cand imi astern gandurile.
Am promis ca nu ma cenzurez, ca am sa scriu ce simt, cand simt, cum simt, fara sa tin cont de parerile celorlalti.
Stiti momentele acelea atat de bune, de fericite, de frumoase, incat nu te poti abtine sa nu crezi ca este totul un basm, un vis, poate ca visezi, ii vezi cumva finalul doar ca nu vrei sa-l admiti? Ei bine, asa ma simt si eu in acest moment. Ca si cum mi-ar fi scapat printre degete dramul de euforie, m-as fi regasit pe mine (cea rece si moarta) dar nu ma simt completa.
Odata cu euforia mi-am pierdut abilitatea de a crede, de a simti, de a spera, de a incerca. Dar nici nu sunt trista, nu plang, nu ma doare. Pur si simplu e un vid. Nu e nimic bun dar nu e nici nimic rau. E nimic. Atat!
Cateodata fulgera un gand de a spera, a incerca, a crede, a vedea. Apoi, asemeni fulgerului...dispare precum lumina ce l-a propulsat.

Nu cred in minciuna, dar nici in adevar.
Mi s-a imbolnavit mintea? Am gandit atat de mult incat am ajuns sa imi pierd toate gandurile?

Nu cred in iertare, nu cer sa fiu iertata, nu pot sa iert.
Exista o limita a fiintei umane peste care nu se poate trece? Sau exista pur si simplu un punct asupra caruia nu te mai poti intoarce?

Nu cred in speranta, nu mai sper si nu vreau sa se mai spere.
Daca speranta moare ultima, de unde stim cand a murit de tot? Iar daca printr-un miracol aflu despre moartea ei, ce ramane in jur?

Nu cred in sinceritate, nu vreau sa fiu sincera, nu vad oameni sinceri!
Aveam senzatia ca iubirea, speranta si melancolia sunt ca niste mucuri de tigara, candva fumate. Ramasese sinceritatea, acest argument imbatabil. Dar... este o iluzie.

Nu cred in durere...nu vreau sa o provoc si n-as incerca sa o ating!
Cred ca de fapt suntem vulnerabili atata timp cat mintea noastra e masochista. Durerea nu exista.

Fericire...fericirea? Ce vreti sa va spun? Pot eu sa va iau sinceritatea, frumusetea, speranta, sa va spun ca nu exista fericirea?
Dintr-ale mele cugetari admit cu tarie ca totul este portionat. Primim bucati de viata asemeni feliilor de tort. Optam pentru a ne inbuiba cu egoism pana ajungem la voma.

Si-atunci? Cu cine-as putea sa imi impart voma? Parerile de rau, regretele, iluziile, singuratatea, convingerea ca totul si nimic sunt iluzii ale unei minti bolnave.



Cat despre mine...nu ma luati in seama. E-n firea mea sa ma joc cu oamenii si cu vorbele :)

miercuri, 11 ianuarie 2012

Voi, cei ce iubiti copiii

...de ce nu vreti sa ii ajutati? Nu va costa decat un vot pe un site! Nu va cer bani, nu va cer donatii, nu va cer voluntariat, va cer un SINGUR VOT! Nu este o campanie ascunsa, nu promovez interesele nimanui, pur si simplu CRED intr-un proiect (SINGURUL de altfel) care ar putea ajuta copii cu dizabilitati sa fie integrati in societate.

Trebuie sa va marturisesc... mie mi-e teama de copii... in general. Nu sunt un om atat de responsabil incat sa-mi asum relatia cu un om mai mic decat mine, nu pot sa "creez" o fiinta care va fi dependenta de mine pentru tot restul vietii, am un egoism aparte care ma face sa nu-mi doresc sa perpetuez specia. Asadar nu am interactionat prea mult cu copii de-a lungul vietii mele.
In vara ce tocmai a trecut insa, am cunoscut-o pe ... Zuzuca (asa-i spun eu aici pe blog) o fetita minunata care are 6 ani si care din nefericire s-a nascut cu sindromul Down. Nu a fost nimic planificat, nu a fost un eveniment al unei campanii, a fost o pura intamplare. Pentru mine, una extrem de emotionanta si cu o incarcatura sentimentala fantastica. Initial, cand am aflat ca voi cunoaste o fetita ... speciala am fost tare speriata. Credeam ca nu-mi voi putea ascunde tristetea din privire si ca nu voi stii cum sa ma comport cu ea. Mi-era TEAMA! Acesta este cuvantul acum pot sa-l spun...aici...deschis.
In prima jumatate de ora dupa ce am cunoscut-o...desi nu am interactionat de loc cu ea, o priveam pe furis si vedeam cu "toti" ochii o fetita cat se poate de NORMALA! Ma uitam la mamica ei si la taticul ei ca la niste zei supra-umani incercand sa-mi ascund admiratia. In mintea mea se derulau ganduri: "Doamne-Dumnezeule oamenii astia cu rabdare si afectiune traiesc fiecare secunda iar si iar si iar!" ... Nici macar in GAND nu puteam sa ma pun in locul lor.
Apoi...brusc...Zuzuca a venit la mine si mi-a dat mana si m-a pupat si m-a luat in brate. Cu o seninatate pe care poate un alt copil de varsta ei nu ar fi avut-o, cu o afectiune pe care sigur nimeni nu ar putea sa o redea. M-a iubit mult si tare si frumos si sincer pentru ca ASTA stia ea sa faca! Sa iubeasca! Asa au invatat-o parintii ei sa existe: prin iubire! Iubirea este existenta ei, interactiunea ei, lumea ei in care este dependenta de mami si de tati si de sentimente.

Si totusi... intr-o lume plina de iubire, singura in care Zuzuca stie sa existe...intr-o astfel de lume... ea este privita ALTFEL! Ea nu are sanse la o viata normala, ea depinde de acceptarea pe care ceilalti oameni din jur sunt dispusi sa o dea! Ea asteapta o mana intinsa si spera la o sansa corecta cel putin. De fapt, ea nu spera, ci spera parintii ei pentru ea. V-am spus, Zuzuca stie doar sa iubeasca! Parintii ei sunt cei care incearca sa-i construiasca o lume frumoasa fara discriminare, fara suferinta, fara tot ceea vedem zilnic in gri-ul de pretutindeni.

Revenim. DACA EU am putut sa ajung la astfel de sentimente si astfel de concluzii intr-un timp atat de scurt, voi, ceilalti, parintii, sentimentalii, voluntarii, cei ce vreti sa schimbati lumea, cei ce vedeti binele din jur DE CE nu stiti ca exista proiectul "Vreau sa Vorbesc" dedicat copiilor cu sindromul Down?
CENTRUL EUROPEAN pentru DREPURILE COPIILOR cu DIZABILITATI (CEDCD) s-a nascut cu putin timp in urma si a facut deja pentru copii speciali mai mult decat au facut autoritatile in mult-mult timp. Iar acum CEDCD vorbeste in numele parintilor si in numele copiilor care iubesc. Au nevoie de votul nostru, al vostru, al tuturor, pentru asta!

VREAU sa cred ca o sa votati! Aici (link)!

joi, 5 ianuarie 2012

Extreme, dependenta si alte imposibilitati

Ce ti-e si cu personalitatea asta. Ai senzatia ca poti sa o dresezi? Cred ca sunt de luat in considerare atat de multi factori incat nu se pune problema de ambitie.
Stiati ca un dependent de alcool sau de droguri este subjugat de aceasta dependenta pe viata? Nu se poate sa fi trecut 5 ani, sau 15 ani de la ultimul pahar si sa iti poti controla pornirile. Pentru ca undeva in creierul dependentului (organ defect de altfel) se produce un scurt-circuit " aha, ai cedat" si nu te mai poti opri.
Asa si cu personalitatea... o mascam, o antrenam, o dresam, incercam sa o tinem sub control dar adevarata ei esenta va fi unica si nu o putem modifica niciodata. Nu cred nici macar ca putem aduce imbunatatiri. Cred ca de fapt totul este o masca a unui auto-control bine exersat. Exista oameni capabili sa se controleze si exista oameni slabi, incapabili.
Oamenii acestia din urma, cei incapabili, sunt deseori si cei viciosi.

Dar... ce obtii in urma unui control desavarsit asupra entitatii tale? Sunt capabila sa simt, sa nu simt, sa rad, sa nu rad, sa vad sau sa nu vad, am ajuns sa-mi tratez sufletul ca un fel de computer care raspunde unor comenzi matematice?
Suntem niste forme vii intr-o continua alergare dupa stimulente ale sufletului? Suntem sclavii sentimentelor?
Exista posibilitatea ca in urma unui exercitiu mult prea zelos de a-ti stapani emotiile...sa le ... pierzi pur si simplu?
Pot oare sa devin un om lipsit de emotii, de trairi, sa ma compun din ganduri ? Ori, poate dupa niste ani asimilati am nevoie de stimuli mult mai puternici?
Doamne, uneori imi urasc pragmatismul. Evident, il duc la extreme incercand sa justific pana si un suras.

Despre mine, (pana acum nu am facut decat sa insir aberatii ale unei minti in delir) pot afirma cu certitudine ca ma ma cunosc. Nu exista cale de mijloc. Ma vad cuprinsa de o avalansa de sentimente pe care le voi consuma fara oprire pana la epuizare sau ma vad fiind egalul unei pietre. Pot sa simt totul sau pot sa nu simt nimic. Si oricat de bine as fi invatat sa ma controlez, sa ma subjug, sa ma educ, ma vad cu totul si cu totul incapabila sa CUNOSC acel mic detaliu al trecerii DE la ...o stare la cealalta.

N-am ajuns la nici o concluzie veritabila...va pot spune doar ca eu cred in dependenta, traiesc la extreme si ador provocarile imposibile :)

miercuri, 4 ianuarie 2012

Perfectiunea mea - nebunia mea

Sunt un om dificil. Admit. Nu este deloc usor sa convietuiesti cu mine, ba chiar as putea spune ca este o provocare.
Sunt un om tipicar, am foarte multe tabieturi, si sufar de o forma usoara de OBC (obsessive-compulsive-disorder). Asta inseamna ca intotdeauna-intotdeauna am acelasi ritual matinal, asez cartile in aceeasi ordine in biblioteca, imi las lucrurile aliniate pe birou in acelasi mod zi de zi de zi.
Fac curat dar pun intotdeauna toate obiectele exact la locul lor iar daca cineva le schimba ordinea ma deranjeaza...psihic.
In acelasi timp sunt foarte constanta. Daca imi place un fel de mancare il mananc pana nu-l mai suport. Fac fixatii care dureaza o vesnicie si sunt inlocuite numai si numai de alte fixatii. Evident, nici fixatiile vechi nu dispar, pot fi resuscitate la cea mai mica amintire. Pentru ca nu uit. Nu uit niciodata, am o memorie de elefant.

Sunt anumite lucruri pe care sunt convinsa ca doar eu le pot face cel mai bine, intelege cel mai bine, exprima cel mai bine. Nu sunt reticenta la schimbare daca vine din partea mea.
Singurul "univers" in care incerc de fiecare data altceva si sunt cumva "dezordonata" este cel al cuvintelor. Scriu si-mi place sa incerc sa scriu de fiecare data altfel spunand acelasi lucru. De fapt imi place sa ma joc si sa transmit mesaje subliminale asteptand (tacuta in vizuina mea) sa vad cine ar putea vreodata sa le descifreze. Rareori.

Aceasta nebunie este .... perfectiunea mea. Nu ma laud, nici nu ma plang. Nu pot detalia chiar toate tabieturile, convingerile, fixatiile, nu va pot explica cum imi functioneaza mintea...sau de ce sunt asa.
Un lucru e cert: nu am pretentii sa fiu inteleasa sau acceptata. Sunt foarte-foarte putini oameni care au reusit sa cunoasca adevarata fiinta de sub tonele de nebunie.
E adevarat, poate necesita prea multa munca iar rezultatul nu este atat de...spectaculos. Sapi, sapi, sapi, studiezi, studiezi , iar in final ce descoperi? Cine sunt cu adevarat?
Nu va pot spune eu, pentru ca eu sunt narcisista si egoista.
Ce va pot spune e ca prefer ignoranta in locul unei implicari partiale.
Nu poti sa ma cunosti putin, sa ma intelegi partial, sa stii aproximativ cam ce vreau.
Nu mi-e teama de dezamagire, am foarte putine asteptari de la oamenii din jurul meu, in general incerc sa nu-mi fac nici un fel de asteptari si sa iau ca fiind pozitiv tot ceea ce ma inconjoara.
Insa una dintre pretentiile/asteptarile/iluziile/sperantele (sau ce altceva mai intelegeti voi, cititorii, prin "cerinte" de la semeni) mele : in raport cu mine, gandeste profund sau ignora-ma!

Te rog nu ma trata superficial pentru ca am sa inebunesc. Stai de vorba cu un om care are un miliard de ganduri pe secunda si face asta de la nastere, te rog, mai bine ignora-ma decat sa-mi spui un lucru neinsemnat.

Gandesc, deci exist.