marți, 4 noiembrie 2008

Pune-mi pupici in palma!

Lumea din ochii mei e atat de mare incat cei mai multi se sperie de multime....lumea din ochii mei e atat de frumoasa incat cei mai multi o considera ireala, lumea prin ochii mei e rebela si majoritatea o considera de nestapanit, lumea prin ochii mei apartine tuturor iar ceilalti o vor doar pentru ei...Lumea din ochii mei se vrea daruita insa acest imens cadou copleseste...si este returnat...
In lumea mea inca exista suflete pereche, iubirea salasuieste pretutindeni, durerea face si ea parte din iubire, si-atunci iubesc pana si durerea...
Nu cred in miracole, le construiesc pentru ceilalti, incercand sa le dau o natura cat mai umana pentru ca ele sa umple golurile lumii lor. Ma bucur cand fericirea altei lumi se naste din lacrimile mele, eu stiu c-am sa mai pot rade odata, si-atunci de ce sa nu plang pentru fericirea celorlalti?
Am vazut in ochii universului ceva ce-am vrut doar pentru mine, uitand ca nimic nu-mi apartine...crezand ca pot sa-i rapesc o farama de viata, mi-am rapit mie farame de suflet...
Nu-mi e teama caci sufletul meu se reface...oricat de multe rani ar fi avut, continua sa existe, din ce in ce mai ascuns, insa sub invelisu-mi de piele, sunt construita numai si numai din suflet...
Nu pot impiedica lumea sa se hraneasca cu sufletul meu, e atat de mare incat ar potoli orice infometat, si daca uneori provoaca indigestie, sunt gata sa accept mustrari...
Nu mai cer nimic! Vreau sa ma impart si sa ma sfasii in atomi, sa ma ia vantul si sa duca miliardele de bucati pe buzele tuturor celor ce-au nevoie de mine. Astfel o bucata din lumea mea va fi a lor, si particula n-ar fi o povara prea mare...
Nu sunt nimic, desi sunt contruita din tot, mi-a ramas numai sufletul, din care continua sa se hraneasca cei flamanzi, poate pana si cu nimicul meu, cu umbra existentei mele, cu ce-a fost candva fericire...
Versurile mele ; "am fost candva un om, un zambet si-o suflare, bucati rupte de suflet, o dulce dezmierdare" imi anticipau oare prematura drama a bucuriei?
Concluzia asta ma gaseste in aceeasi rapa in care m-a lasat sa putrezesc, dar eu n-am putrezit, mucegaiul meu a facut flori, muguri, frunze, a nascut alte simtiri, alte clipe, a insamantat alte suflete, si-acum recolta dulce ramane pe buzele lor...
Cine sunt?Ce-mi doresc?
Sunt un mic element nesemnificativ, intr-un univers mult prea mare?
Imi doresc sa exist...chiar imi doresc sa exist, fie ca voi stii asta dupa ranile care-mi ara prin corp, minte si inima...
Durerea reflecta viata, iubirea reflecta viata, si-atunci care e diferenta intre durere si iubire? Si daca stiu care e, de ce imi pavez orice cale cu bucati vii din mine?
Ca sa revin putin cu picioarele pe pamant, imi amintesc cand am incercat sa explic teoria Luceafarului, si imensa lui dezamagire fata de pamanteni...Ea care-l chemase din lumea lui, promitandu-i iubirea vesnica, bucata de suflet necesara trecerii lui in lumea vie, ca mai apoi sa-i abandoneze splendoarea si divinitatea pentru ceva ce era mai usor de inteles - un om .

"O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata!"
(...)

"Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece."

Un comentariu:

Anonim spunea...

fain. Io am un prieten care pozeaza pupici... gratis :)

http://www.oskar.ro/blog.php?id=840&nr=10