vineri, 4 mai 2018

Adevarul despre ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”

Pentru mine vorbele nu-s definitive si nici categorice. Sunt ghidaje si sunt aer. Respir cuvinte, deci n-am cum sa ma limitez la doar cateva. Asadar, ca un ”disclaimer”, ceea ce scriu in randurile de mai jos poate fi contrazis. De cei ce ma citesc sau, poate chiar de mine, in viitor. Insa asta sunt eu azi. Asta simt azi, asta respir azi, asta vad azi. Asta scriu azi. Nu am pretentia ca e adevarul absolut, e parerea mea. Pe blogul meu.

Eu, Cristina, nu sunt genul acela de femeie careia ii tresalta uterul la vederea unui bebelus. Mai mult, nu-mi plac copiii. Nici nu-mi displac. Imi sunt indiferenti. Le zambesc daca-s simpatici. Nici nu ma enerveaza. Nu fac parte din categoria agasatelor/agasatilor de plozi mieunatori. Copilasii sunt niste creaturi mai mici. Nici nu m-a interesat sa le definesc existenta in vreun fel.
Nu mi-am dorit urmasi. Ba din contra. Am avut chiar de suferit datorita acestei convingeri. Pentru ca nu am simtit nevoia sa-mi impletesc genele cu niciun mascul cu care mi-am impartit la un moment dat si zilele.

Totusi, pentru ca viata ne transforma din omizi in fluturi, am intalnit si barbatul care mi-a ”trezit ovarele” – ca sa fiu poeta. Am intalnit barbatul de care m-am indragostit, fara pic de egoism si ale carui trasaturi am vrut sa le vad impletite cu ale mele, formand o creatura doar a noastra. Am intalnit barbatul care m-a convins (fara niciun efort) ca imi doresc un copil. Si o familie.
Ce a urmat...e o poveste lunga. O poveste pe care m-am abtinut cu greu sa nu o relatez de-a lungul timpului sau in timpul puseelor de furie ce-au venit din belsug. Mi-a trebuit ceva timp sa ma auto-conving ca intimitatea nu se imparte (dar despre asta intr-un alt articol).

In prezent sunt insarcinata. Port in pantece un copil pe care-l numesc miracol. Stiu, fiecare mama isi numeste astfel progenitura. E firesc. Miracolul meu a venit dupa o asteptare de aproape 3 ani.
Corpul meu s-a incapatanat sa nu raman insarcinata. Ajunsesem sa cred ca sunt pedepsita pentru toate datile in care mi-am jurat ca nu vreau urmasi. Ajunsesem sa inteleg ca nu controlam nimic. Ajunsesem sa nu mai am nicio speranta dar sa ma prefac optimista. Ajunsesem sa ma conving ca e mai bine asa. Sa ma resemnez. Ajunsesem dincolo de ceea ce auzisem cu ”exact cand nu mai speri, atunci se intampla”.
Si...s-a intamplat. Dupa 3 ani in care sistemul de sanatate m-a dezamagit in feluri care mai de care mai surprinzatoare,  exact in perioada de dincolo de resemnare – am aflat ca am ramas insarcinata.
Vestea m-a paralizat. Am ramas blocata intr-o stare de ”nu pot sa cred” amestecata cu ”ce naiba fac acum?”.  M-au trezit rapid cateva probleme de sanatate. Pentru ca viata nu e roz si nici ca-n filmele americane. Am impresia ca trebuie sa platim cumva pentru fericirea noastra.
Asa a inceput pentru mine ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”. Paralizata de uimire si spaima. Si cu 3 medici care mi-au spus ca-mi voi petrece urmatoarele 9 luni in pat.

Am rezistat aproximativ 3 luni in pat. Am ales sa nu impart vestea cea mare decat cu familia. A ”rasuflat” totusi informatia si in cercul prietenilor foarte apropiati. Mi-era teama sa ma bucur sau sa sarbatoresc ceva. Unde mai pui ca statul in pat si teama constanta de pericol au reusit sa ma reuneasca cu o ”cunostinta” nu tocmai placuta. Depresia.
Corpul meu imi pregatea noi surprize. Se incapatana sa trateze viata din uterul meu ca si cum ar fi fost un intrus periculos. Am avut cele mai oribile stari cu putinta.
De fiecare data cand citeam ceva despre stralucirea gravidelor si frumusetea sarcinii ma apuca disperarea. Pentru mine fiecare zi era o noua zi de supravituire intr-un morman de senzatii urate. Corpul meu revoltat, greturi obositoare, insomnii, nesigurante, hormoni clocotind, confuzie, durere fizica si intr-un final, epuizare psihica. Plus o teama constanta cu care incercam sa ma lupt.
”Cea mai frumoasa perioada din viata unei femei” a avut (si are inca) doar doua aspecte pozitive. Primul este ca bebelusul meu creste. Al doilea este ca omul meu si familia mea mi-au fost alaturi trup si suflet. De asta n-au contat nici kilogramele care se acumuleaza parca mai repede decat mi-as fi dorit. Nici tenul si pielea care nu doar ca nu stralucesc, dar s-au uratit. Nici unghiile, parul si dintii, care au nevoie de o ingrijire speciala si care sunt in pericol zilnic.

Sarcina este o perioada de sacrificiu. Corpul iti este invadat si o alta faptura se hraneste cu resursele tale energetice si de hrana. Renunti pe rand la tot ceea ce insemna placere egoista. De fapt, in cazul meu a insemnat renuntarea la tot, peste noapte. Daca despre ocazionalul pahar cu vin si tigarea matinala nici n-are rost sa vorbesc, incercati sa va imaginati ce inseamna pentru un om foarte activ sa se limiteze la dimensiunile patului.
Apoi, pe masura ce cauti solutii, vin sfaturile. Industria nesfarsita a maternitatii si parentingului. Un univers paralel de ”asa da si asa ba”. Priviri critice. Greseli de neiertat. Nu exista ”nu stiu” ci doar  ”esti o mama egoista”.
De la un catralion de solutii naturiste, vindecari holistice si asa mai departe, la alt catralion de solutii medicale inacesibile sau extrem de costisitoare. Plus, sa nu uitam de sistemul de sanatate extrem de defect. In care doar existi. Si cotizezi.
Era informatiei si a tehnologiei a transformat majoritatea femeilor in medici acreditati de internet. Industria de parenting este una de-a dreptul bolnava, daca ma intrebi pe mine.
E chiar un cerc vicios. Pentru ca sistemul de sanatate nu informeaza si nu ajuta, din ce in ce mai multe mame isi decid soarta. Pana aici nu am nicio problema, insa pentru cineva nou ”pe piata”, asa ca mine, avalansa de informatii poate sa fie mai mult periculoasa decat folositoare.
Tot asteptam sa ma ”conectez” cu viata din mine. Tot asteptam sa incep sa stralucesc. Sa am zenul acela de icoana, despre care citisem pe net.
Aiurea. Ca-n basmele cu printi si printese, in perioada de sarcina nu presara nimeni praf de magie peste burta ta perfecta. Or fi si femei mai norocoase. SAU, poate femei care trateaza mai degajat problema. Eu nu am fost una dintre ele.
Eu sunt mai egoista. Imi iubesc corpul si a-l vedea din ce in ce mai diform nu imi este usor. In egala masura imi ador viata din acest moment. Si sunt recunoscatoare pentru dorinta ce mi se implineste in fiecare zi.

Doar ca...am invatat ceva nou. Ca sarcina este ceva intim si personal. Cat timp porti un copil in burta esti tu si deciziile tale. Cel MULT il poti implica si pe partener – asta daca esti norocoasa sa ai un partener ca al meu, intelegator si foarte alaturi de tine.
Sarcina mea este a MEA. NU vreau sa ma laud pe Facebook. Nu vreau poze cu burta. Nu vreau sa vorbesc despre asta cu alte mamici si nu vreau sfaturi. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata la cate ecografe am fost pana acum. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata cum vreau sa nasc, ce sex are bebelusul si cate kilograme m-am ingrasat. Poate exagerez. Dar am impresia ca ceea ce se intampla inauntrul meu trebuie sa ramana inauntrul meu.
Eu inot intr-un ocean cu informatii care, vreau nu vreau, ma ating. Femeile au nascut de mii de ani si vor continua sa o faca. Nu sunt eu mai speciala si nici nu doresc sa fiu. Am, pentru prima oara in viata mea, o perioada introverta. Singurele lucruri asupra carora ma pot concentra sunt corpul meu si viata de familie pe care o am in prezent cu om si motan in brate.

Nu-mi fac blog pentru bebelusi. Nu voi inunda pagina de Facebook cu pozele copilului nostru. Si nici nu mi se pare ca maternitatea este apogeul exitentei femeii. Cred ca maternitatea este ceva complementar vietii. Categoric, nu oricine poate sa o faca si nu oricine merita sa o traiasca. Insa e un subiect atat de intim si delicat incat prefer sa-mi musc limba, chiar daca am opinii. Maternitatea este ceva intim.
Si, pentru ca mi-as dori ca acesta sa fie primul si singurul articol de profil din blogu-mi, as pune punct aici. Nu promit insa. Promit sa nu fiu intruziva. Asta da.

Sa ne citim cu bine, sa ne ingrasam frumos :)

joi, 22 februarie 2018

NU sunt sexy pentru TINE, sunt sexy pentru MINE

Dacă și tu faci parte din categoria violatorilor de Vaslui care consideră că femeia și-o merită/o cere/o vrea/așa e normal să i se întâmple pentru că poartă fuste scurte și are decolteu generos, e mai bine să nu-ți irosești timpul citind acest articol. Nu-l vei înțelege, e posibil să-ți crească testosteronul cât să vrei să mă pui la punct cu vreo două palme peste cur și un căluș în gură.

Totuși, dacă ești genul de persoană deschisă și la alte opinii, cu gustul dialogului și fără prejudecăți, citește mai departe. Ai un dram de încredere. S-ar putea să-ți folosească.

Eu, Cristina, sunt o creatură extrem de sexuală. Așa am fost de când mă știu și (sper) să fiu așa pentru tot restul vieții. Pentru mine sexualitatea nu este o caracteristică, ci este o stare de fapt. Nu știu dacă am avut de-a lungul vieții momente în care să mă dezbrac complet de sexualitatea mea.
Am avut într-adevăr etape în care mi-am folosit sexualitatea ca un magnet de atras cuie ruginite. Am trecut (ca orice femeie) prin etapa în care validarea mea ca femeie s-a întâmplat prin ochii masculului din viața mea. Fetițele au această ”calitate” de a crede că sunt întreg universul unui bărbat. Că dacă el dispare din viața ta, dispar toate lucrurile frumoase pe care le-ai simțit.
Au fost momente când am fost (a se înțelege ”mă simțeam”) frumoasă doar pentru că mă făcea un el să mă simt frumoasă. Am fost încrezătoare doar pentru că exista un el care să mă injecteze cu încredere.
Au fost chiar și etape când întreaga mea existență de cameleon sentimental era validată doar de un El.
Și apoi, a venit momentul singurățății. Când n-a existat niciun el. Și când n-am existat nici măcar eu. Etapa în care a existat doar cenușă de suflet și nimic altceva. Etapa în care trebuia să mă reconstruiesc și nu știam CUM pentru că nu mă cunoscusem niciodată până atunci. Și ce vedeam în oglindă...nu-mi plăcea. Și ce citeam pe hârtie, nu înțelegeam.
Țin minte că m-am închis în casă cu gândul să-mi fac mult rău. Și nu, nu este încă o epistolă lacrimogenă și plină de feminitate. Sau o poveste feministă despre pasărea Phoenix. E povestea mea, reală.
Nu mai știu câte zile am stat închisa în casă. Aveam telefonul închis și frigiderul ticsit cu sticle cu vin. Și o oglindă alături. Și un motan leneș pe care-l ignoram pentru că nu mai găseam în mine suficiente resurse emoționale.

Nu m-am reconstruit atunci. Din contră. M-am judecat până nu mi-au mai rămas motive să mă judec. Mi-am luat fiecare defect și l-am glorificat. Am defecte. La fel cum am și calități.
Despre acestea din urmă este vorba azi, aici. FĂRĂ comparație. Este vorba despre mine și doar despre mine și nu mă raportez la lumea exterioară dintr-un singur motiv: NU ÎMI PASĂ! Lumea îmi va lua mereu ce-i trebuie. Într-un fel sau altul mă va forța să-i plătesc ofranda existenței mele.

Așadar. Mai spun o dată. Eu, Cristina, sunt o femeie. Singura femeie importantă din lumea mea. Singura pe care o am și cu care voi fi nevoită să ”locuiesc” până când nu voi mai fi nevoită să locuiesc. NU m-am ”acceptat” pentru că n-aveam încotro, m-am acceptat pentru că eu chiar mă plac.
Nu am nevoie să mi se spună nici că-s frumoasă și nici că-s deșteaptă. E drept, îmi place s-o aud. Când e o apreciere sinceră și spusă din suflet. Anii pe care-i am m-au învățat să deosebesc complimentele false de aprecierile sincere.

Îmi place să mă privesc în oglindă. Îmi plac pozele reușite. Îmi place să mă simt privită, îmi place să mă simt dorită. DAR NU DEPIND de asta. Nu este o condiție care să îmi valideze încrederea pe care o am în mine. Pot să trăiesc și cu toate cele de mai sus și fără ele.
Feminitatea și sexualitatea sunt printre lucrurile care-mi plac cel mai mult la mine. Nu aș vrea să-mi anihilez niciodată aceste două caracteristici.
Mi s-a spus cândva, demulticel, în cadrul unei petreceri destul de pompoase, că am atitudine de profesoară nazistă. Stârnesc curiozitate dar multora le este teamă să pășească mai înspre mine. Am luat-o ca pe un compliment. O femeie frumoasă dar mult prea accesibilă devine ieftină. O femeie frumoasă dar niciodată accesibilă devine bună de canonizat. Faptul că sunt undeva la mijloc mă echilibreză.

Nu vreau să aparțin niciunui tipar. Nu-mi plac șabloanele. La fel cum nu mă conformez modei, la fel cum am căutat mereu să mă deosebesc de turmă. Nu suport hainele la indigo, confuziile de nume sau împărțitul partenerilor. Știu că e ostentativă goana asta după unicitate. Ce mă amuză este cât de multe persoane o fac pentru că au citit în cărți și cât de puține o fac pentru că o au în sânge.

În fine. Articolul a început de la ideea asta cu care prea puțină lume se împacă bine, cum că femeile sunt sexy pentru ele și abia apoi pentru public. Eu aș tăia publicul de tot de pe listă. Am atâtea momente narcisiste în care n-am public. Nu-s îndrăgostită de mine și nici nu exclud partenerul din ecuație. E ca și atunci când mănânci înghețată. Topingul este opțional. Înghețata umple conul :)


sâmbătă, 17 februarie 2018

Despre traume și alți demoni

Închipuiți. Firește.
E foarte la modă acum să ai traume din copilărie sau să ai tulburări de personalitate. Și, mai la modă de atât este să postezi despre asta transformând apa în vin precum Iisus. Bine, transformând vinul într-un status. Și vorbele într-un fel de fata morgana pentru cei săraci cu duhul. Că despre asta este vorba. Despre comerțul cu like-uri. Eu vă vând traume închipuite, voi vă arătați impresionați. Mie-mi creste self esteemu’ (adică pipota, pe românește) și toată lumea e fericită. Dar și nefericită. Și traumatizată.
Era o modă prin US, acum ceva ani, că toți pruncii sufereau de ADHD. Și le puneau mămicile Ritalin în laptele praf, încă de când îi înțărcau. Mai târziu creșteau feții frumoși să fie dependenți de pastiluțe de calm. De la antidepresive în sus.
Să ne înțelegem: nu-s Gică contra și nu cred că tre să dăm cu alifie de gălbenele pentru orice. Dar, muică, s-au înmulțit cazurile de auto-diagnosticare cu traume din copilărie de mai-mai că nu-mi vine a crede că am reușit să supraviețuim până în acest moment, așa nenorociți ai sorții suntem.

Scriu pe acest blog de imediat 10 ani. ZECE. L-am ”inventat” ca loc de pus gândurile în ordine și mi-am permis să aberez în toate felurile deoarece nu l-am gândit ca loc de vorbit pentru alții ci ca un loc de auto-exorcizare. Că a venit și publicul cititor pe vreme ce scriam, aia e. Cado! M-am confesat în scris de când mă știu și mă ajută să-mi evaluez evoluția (sau involuția) recitind din când în când.
Uneori am fost îndrăgostită. Alteori am fost dezamăgită. Alteori furioasă. Alteori mistică. ASTA este mintea umană. Mișună și iar mișună și nu-i putem cere să se oprească pentru că e ca și cum le-am cere plămânilor să renunte la aer. Și anume imposibil. Creierul este un organ. Complex și minunat. O mașinărie la care m-aș închina. Creierul care funcționează va și analiza/diagnostica/acuza/căuta/digera/incrimina/etc. Numiți voi acțiunea. Creierul o face. Creierul simte nevoia să eticheteze. Să descifreze. Fără oprire.

De ce tot scriu paragrafe explicative care n-au nicio legătură unele cu altele? În amalgamul și în ploaia asta de informații absurde care bântuie peste tot prin rețelele de socializare, am o mică-mică speranță că mai există creaturi care nu se mulțumesc să se indentifice cu aberațiile ”psihologilor” de 3 cărți citite. Vreau să cred că există omuleți suficient de căpățânoși care să creadă ca sunt bine, sănătoși, uneori ursuzi, alteori veseli, cu bune, cu rele, cu vieți mediocre și cu părere de bine că-s așa. Ce e rău în a fi NORMAL?!
De ce TREBUIE să ai traume? De ce trebuie să te identifici cu turma? De ce trebuie să iei ca exemplu personal povestea lui cutărică sau a lui cutărescu? Informează-te, e foarte recomandat să fim informați. Dar nu te lăsa prins în mocirla comercială flămândă după like-uri. Nu-ți blama creierul că gândește. Nu-l închide în celula unei experiențe pe care nici n-ai trăit-o.

Am văzut diverse dudui cerșetoare de atenție pe Facebook. Alea părăsitele încep să scrie despre relații de amor și devin ”coach emoțional”. Alea urâtele devin obsedate de mersul la sală și nu le mai tace gura despre cât de sănătoase sunt ele și cum restul planetei suntem niște grași infecți. Mai e și categoria de dudui traumatizate din copilărie. Cele care-și justifică fiecare eșec cu un ”ah, sunt traumatizată”. Și peste 10 ani tot traumatizate or să fie. Doar că mai bătrâne. Avem și categoria de făcătoare de selfie-uri la indigo. Sunt cele ce au 3 miliarde de poze, toate în EXACT aceeași poziție (studiata pentru unghiurile bune). Acestea sunt experte în frumusețea sufletului. Adică ele sunt frumoase, deștepte, sexy, de succes, sociabile, relaxate, fit și zen. Nu caută nimic. Doar se laudă. Aș menționa aici și categoria de mămici atotștiutoare. Făcătoarele de bebeluși care devin peste noapte nostradamuși. Doar că lor le fac onoarea de a le dedica un alt articol, nou nouț. Pe ele nu le bag la categoria traume din copilărie, pe ele le includ în categoria traumatizante pentru alții.
Despre categoria de heitărițe n-o să vă vorbesc foarte mult. Am trecut și eu pe-acolo. Duduile care iau totul în derâdere, nu le convine nimic, nu le mulțumește nimic, dar nici n-au nicio soluție. Le recomand un vibrator. Face minuni.

Deși articolul pare cusut cu iz de scandal, vă asigur că erau fix niște gânduri ce-mi bântuie mintea și simțeam nevoia să le aștern aici. E mai bine să scuip veninul decât să-l las să mă otrăvească din interior.

Am rămas cu o informație în cap. Citită într-o carte de specialitate. Cum că există o serie extrem de restrânsă de traume care ne marchează cu adevărat în copilărie și persistă ani de zile fără a fi vindecate. Traumele care merită întradevăr titlul de traume sunt urâte. Violente și marcante până la sânge. Printre ele se numără abuzul sexual, moartea părinților, accidentele grave ce au ca urmări mutilări fizice și încă câteva din seria asta, orori pe BUNE. Acestea pot într-adevăr să marcheze oamenii pe viață și e nevoie de multă perseverență pentru a corecta o astfel de traumă. Corecta, nu șterge!

În rest, pentru ”traumele” legate de faptul că mămica nu ți-a cumpărat ursulețul de plus preferat sau pentru că nu ți-a oferit afecțiunea pe care ai văzut tu în filme că treebuie să o primești – există MasterCard. Și cu MasterCard îl plătești pe nenea psihoterapeutul care te va ajuta să nu mai țipi ”lupul-lupul” pe Facebook pentru că like-urile nu te fac bine la căpșor.


sâmbătă, 30 decembrie 2017

Retrospectiva mea. De 2017, firește.

Ah, sfârșitul anului. Ah retrospectivă în scris. 
Mi-e o lene de n-am cuvinte-n taste. 
Dar nu-mi încalc cuvântul dat mie și voi încerca să așez câteva gânduri printre rânduri. 
E final de ’017, ce naiba! Ca-n fiecare an, recitesc ce-am scris și încerc să sumarizez 365 de zile într-un scenariu de film. Nici nu-mi aduc aminte de când nu m-am simțit atât de neinspirată. Am și un pahar cu cel mai bun vin roșu alături, poate-poate. Am și superbitate de motan cocoțat pe masă, privindu-mă galeș.

Hai să așternem vorbe cu suflet.

2017 a început plictisitor. Cred că acesta a fost cuvântul meu din 2017 – plictisită. M-au plictisit oamenii, cei fără de ambiții, cei falși, cei mincinoși, cei mârșavi, cei cu mai multe fețe și cei ce vrei-nu-vrei îi ai în preajmă și-n societate.
M-a plictisit Bucureștiul, aproape un an întreg. M-a plictisit faptul că-s (uneori) mai deșteaptă decât par și mai intuitivă decât las să se vadă. Și, ajung să știu cum începe și cum se încheie câte o poveste dar tot o trăiesc, că deh, m-am luptat o viață cu stindardul de sălbatică, uneori aștept să fiu contrazisă dar sfârșesc plictisită.

Și totuși, nu căutam eu oare acest plictis și-o viață de om normal în care lucrurile să se întâmple fără să explodeze? Ba da, Cristina, ba da îl căutai. Dar fii sinceră cu tine, n-a fost 2017 atât de plictisitor pe cât scrii tu despre el. Așa este. Pentru mine plictiseala e bună. ”Plictiseala” a însemnat să mă opresc din veșnica mea alergătură.

Dar, hai să așez întamplările cronologic. Pe cât se poate. 
La începutul lui 2017 eram pe podiumul ahtiaților după carieră. Job, job, proiecte, proiecte. 9 ore la birou și încă vreo câteva acasă, apoi weekenduri pline de extra-proiecte, că deh, viața e mai frumoasă dacă n-ai niciun minut liber și dacă o muncești cu drag și spor.

Ultimul job de birou s-a dovedit a fi o mare dezamăgire. Iz corporatist și atitudine vicleană de tip Game of Thrones. Dacă nu ți-o trăgeai cu șeful ăl mare sau dacă nu-ți făceai norma la a săpa groapa colegilor din celălalt departament se chema că vii la muncă ca să...muncești. Degeaba. În fine, nu intru în detalii și mai suculente, deși n-ar reuși o tonă de lămâi să-mi șteargă greața cu care mi-am așteptat finalizarea preavizului.

M-am întors la fotoliul de freelancer. Nu e unul extrem de confortabil pentru că n-ai nicio stabilitate. Nu exista ziua de salariu și nici certitudinea zilei de mâine. E cu adrenalină. DAR și cu libertate. Și deh, mi-s iapă deloc blândă, asta am stabilit acum niște ani. Cam atât despre carieră. Dorința arzătoare de a ”ma afirma” s-a stins. Îmi iubesc meseria și nu voi înceta niciodată să scriu. Poate mă întorc la viața de agenție, poate mai jonglez cu freelance-ul, de ce nu? N-am luat nicio decizie categorică deocamdată.

N-a început bine vara că s-a întâmplat minunea pe care o așteptam de prea mult timp. A venit Lokki cel blănos în viața mea. Frumusețea mea felină. Cred că voi considera acest lucru ca fiind cel mai frumos și prețios moment al lui 2017. Cred cu tărie că acest pisic-copil mi-a întors universul cu josul în sus. Mi-a așezat sufletul la loc, mi-a dat voie să iubesc cu fiecare moleculă și înțeleg într-un final că viața trebuie iubită. I U B I T Ă.

În 2017 am călătorit oleacă. Hai, fie, încă mai sunt pe drumuri. Doar că-s drumuri moroșene, cunoscute de o viață. Am văzut Berlinul, am gustat sălbăticia lui Samothraki și am zâmbit soarelui irlandez mai bine de o lună de zile. Iar acum voi întâmpina 2018 aici, la Baia Mare.

N-am revelații extraordinare. Sau nu știu, nu vreau să par cinică. Aș îndrăzni să mă laud că am ajuns în sfârșit la un echilibru. Nu văd drama când nu e și nici nu râd din orice. Nu (mai) simt nevoia să fiu plăcută de toată lumea sau să conving pe cineva că aș merita apreciere. Prefer un pahar cu vin bun și o poveste pe îndelete unei seri de dans pe masă c-o beție crâncenă. Prefer un ”mă plictisești” sincer unui zâmbet de complezență. Prefer să fac schimb de poze cu pisici pe net decât să mă smacolinesc (a te smacolini = a da cu tencuială pe obraz ca să dai bine în selfie-uri) 3 ore în oglindă pentru a fi evaluată ca o bucată de carne de câte un mascul în călduri. Prefer plictiseala mea oricărei alte plictiseli.
Ah, mai e o revelație. Gravă :) Nu mă mai tem. De NIMIC! Nu mai am frici. Nu mai am frustrări interioare sau complexe. Da, am scăldat-o cu sportul în ultimele 6 luni și am impresia că am făcut un colăcel. Mare brânză. Bag sală și-l dau jos. Da, nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Și ce dacă? Da, am devenit ușor blazată când vine vorba despre viața socială. Da, sunt într-o mare măsură o heităriță care își preferă pisica oricărei companii umane. Mă transform în doamna cu pisici? Și CE DACĂ???

Vreau să zâmbesc din suflet. Vreau să iubesc sincer. Vreau să mă plictisesc în 3. Vreau să manipulez publicul naiv de pe facebook. Vreau să călătoresc doar eu și iubitul meu. Vreau să lenevesc în pat toate zilele de duminică. Vreau să mă simt sexy chiar și când am un colăcel inestetic. Vreau să râd de hipsteri. Vreau să fac mișto de goticele de poză. Vreau să fiu răutăcioasă cu proștii. Vreau să fie monarhie și să dispară pesede de pe fața pământului. Vreau să fie toți ai mei sănătoși și vreau să îmi păstrez aceeași atitudine și la 80 de ani dacă i-oi apuca.

Și...până la urmă nici nu contează ce vreau eu. Sau planeta. Contează ce FAC eu. Și planeta.
Retropectiva lui 2017 e una...cam fadă, aș zice eu, dar cu multe drumuri deschise. Și multe lupte câștigate și multe capitole încheiate. În 2018 vreau să... Hmmm...Vreau să vreau.


Hai că vă țin la curent. La mulți ani oameni dragi și oameni mai puțin dragi. Vă mulțumesc că m-ați citit și vă doresc să aveți sufletele ușoare și mințile pline!

luni, 23 octombrie 2017

Un moment de mine

În 2013 îmi scrijeleam în piele ”I have no soul”. Pentru că eram atât de convinsă că trebuie să-mi îngrop o dată pentru totdeauna tot sufletul.
În 2014 l-am regăsit. Pe el, pe suflet. Și a înflorit un buchet cu 7 maci pe mâna mea.
Oricât mă chinui să umplu clipele cu sarcasm și să scap de prostul obicei de-a avea suflet...nu-mi prea iese.

Rareori sunt acele momente (de care eu aș face mișto și aș spune că sunt momentele mele yoghine) în care îl ascult pe Leonard Cohen cum îmi cântă Hallelujah, închid ochii și plâng râzând.
Plâng râzând cu sufletul plin de bucurie că încă am momente în care simt tot și iubesc tot, în ciuda a tot. N-ai cum să mă înțelegi cititorule, pentru că și eu încerc de treizeci și ceva de ani să o fac și nu-mi iese prea bine.

Sunt într-un plin proces de exorcizare. Nu știu dacă vreodata m-am oprit, dar acum îl simt puțin mai aproape de mult așteptatul final. Și, habar n-am ce-am să găsesc dincolo când se încheie, dar, încep să mă bântuie niște clipe de ”total bliss” pe care n-am mai simțit-o eu, cu mine, niciodată. Nu știu cum să îți explic ce înseamnă total bliss. Îmi place mai mult în engleză.

Viața mea a fost o poveste interesantă și începe să-mi placă să o povestesc. Mă simt din ce în ce mai aproape de momentul în care o s-o aștern pe hârtie. Nu pentru că aș fi un exemplu bun ci pentru că aș fi o lectură bună. Viața mea continuă să fie o poveste interesantă, deși am încetat să mi-o scrijelesc în piele.

Mai am o singură revelație de trăit până la finele lui 2017.
Mai adaug un an (intrigant) celorlalți împliniți până acum. Nu știu dacă voi avea chef sau timp să-i scriu retrospectiva. Sunt în țara mea de suflet și-i admir cerul în fiecare dimineață și-mi trag concluziile în liniște fără să simt nevoia să le împart cu publicul.

Restul lumii începe să-mi pară ca un soi de decor în fundal. Nu mai trăiesc printre ei, ci ei trăiesc în lumea mea.

Ușor, ușor, ușor – în timpul și condițiile mele – începe să nu-mi mai pese.

Secretul nu este să-ți îngropi sufletul.
Ci să știi când să-l folosești.


Hallelujah

vineri, 29 septembrie 2017

Cine înșală mai frumos, femeile sau bărbații?

Nu vi se pare că bărbații ”scapă” mai ieftin după o infidelitate? Poate că sună feminist (deși intenția mea nu e asta) însă am impresia că o femeie infidelă este judecată mai aprig de către societate decât un bărbat infidel.
Bine, controversa asta e veche de când lumea și totuși. Dacă bărbatul înșală, e plin de testosteron și, dacă femeia calcă strâmb, e o curvă care merită ucisă cu pietre.
Evident, câte situații tot atâtea păreri și nu e loc pe ”hârtie” pentru o analiză completă a infidelității. Dar am impresia că femeile trec mai ușor peste ”micile scăpări” ale bărbaților, pe când aceștia din urmă, nu pot purta o pereche de coarne cu demnitate.
Aș vrea să văd un barbat care stă să analizeze atent și rațional infidelitatea partenerei. Se spune că femeile înșală cu sufletul și că bărbații înșală cu...trupul. Adică femeile se implică emoțional mai mult iar pentru masculi actul sexual poate fi unul exclusiv fizic.
Și atunci? Păi...am rezolvat problema, dacă nu a însemnat nimic pentru partener, n-ar trebui să mai existe scandaluri în cupluri?
Am citit chiar un studiu care susținea că suntem capabili să iubim (romantic) mai multe persoane în același timp. Și trebuie să recunosc că privesc cu o oarecare admirație/curiozitate persoanele care se declară ca fiind într-o relație deschisă. De ce? Păi...în primul rând pentru asumarea realistă a unui statut.
Am impresia că ne asumăm monogamia dar că o facem în modul idealist. Suflet întâlnește suflet și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ai putea mânca în fiecare zi același fel de mâncare, fie acesta chiar și mâncarea ta preferată.
Din acest motiv, eu personal admit că monogamia este...hmmm...o metaforă. E frumos dacă ți se întâmplă dar...n-aș băga mâna în foc că e pe bune.
Dar, cine a înșelat pe cine și de ce, e doar o felie din tortul cremos al vieții. Cred că marea majoritate a oamenilor care se confruntă cu infidelitatea nu pot trece peste sentimentul de trădare. Și iar revin la subiect. De ce femeile acceptă mai des trădarea? Să fie oare o consolare argumentul masculin conform căruia actul sexual n-ar fi avut impact emoțional?
Am două situații care mi-au ridicat sprâncenele. Una feminină și alta masculină. O femeie care nu mai primea apreciere și atenție și, la fel, un barbat care nu mai primea apreciere și atenție. Prin apreciere și atenție aș vrea să înțelegeți toate acele mici giumbușlucuri care ne bucură orgoliul și ne fac să ne simțim centrul universului în viața de cuplu.
În situația femeii, aceasta a admis că era extrem de vulnerabilă emoțional. Nu se mai simțea apreciată, nu se mai simțea frumoasă, nu se mai simțea dorită de partener. (dacă vă mănâncă sub limbă să-mi spuneți că nu partenerul te face să te simți așa, am și exemple de persoane care se simt buricul universului și tot și-o iau peste bot). Evident, femeia a căzut ca o musculiță de oțet, răpusă de mierea unui...bondar. Vezi tu, rareori sunt cazurile în care femeia are doar libidoul ridicat. De cele mai multe ori o gâdili în orgoliu, îi reciți două poezii și se îneacă în moment, devenind floarea ce se vrea culeasă.
Bărbatul din exemplul meu era cam în aceeiași situație. N-a fost răpus de mierea dulce, ci a ieșit la vânătoare, să vâneze căprioare. Same old story.

În cazul femeii, aceasta a mărturisit. În relația bărbatului, acesta a fost descoperit. Femeia a fost aspru jedecată și criticată pe când masculul...a scăpat cu argumentul suprem ”n-a însemnat nimic”. Adevărat, pentru femeie însemnase ceva. Era deja implicată emoțional.
E clar că femeile sunt mai predispuse iubirii romantice. Dar, oare, argumentul ”nu a însemnat nimic” poate justifica infidelitatea? Te încălzește cu ceva faptul că s-a întâmplat și că nu a însemnat nimic?  E mai dureros dacă ai căzut în păcat și cu sufletul, nu doar cu trupul?
Eu una am nevoie de confort sentimental aproape tot timpul. Mi-e limpede ca bună ziua că actul sexual nu e musai să fie presărat cu petale de iubire. Dar tot nu pot să deslușesc dacă un act pur fizic și fără însemnătate emoțională ar putea să NU însemne trădare? Veți spune că tradarea constă în minciună și în ascunderea faptelor. DAR...și dacă primesc o confesiune, cu ce se îmbunătățește situația? M-a înșelat dar măcar a fost sincer și a recunoscut? Sau, vă întreb pe voi, bărbaților, dacă aleasa vă mărturisește că v-a înșelat, apreciați sinceritatea?
Eu cred că este un gest egoist și ...cam atât. Oricât ne-am impune noi să gândim în cuplu, creierul ne funcționează individual. Și oricât de șocant ar părea, NU mă gândesc la partener în fiecare secundă a vieții mele. Există chiar minute întregi când mă gândesc la mine și doar la mine. Și în acele minute este posibil să fac complet abstracție de realitatea mea. Este posibil să cedez tentației. NU pentru că vreau să-mi rănesc partenerul, nu pentru că nu îl respect, nu pentru că nu-mi văd viitorul alături de el. Ci pentru că nu m-am gândit decât la mine în acele momente. Și e necinstit să spun că aventura nu a însemnat nimic. Mi-a hrănit orgoliul, mi-a validat narcisismul și...mi-a oferit un orgasm. Deci...a însemnat ceva. Că-mi place când am orgasm :)

A susține că ai făcut sex fără să însemne nimic e ca și cum ai spune că nu-i nevoie să te ștergi la fund după ce te caci. Actul sexual presupune mai mulți pași și abia la final, preț de câteva secunde ți se scurtcircuitează creierul. Până atunci asumă-ți că s-a întâmplat cu bună știință și...multă dorință.
Dar, ca să revenim la miezul și scopul articolului de față. Femeile au tendința să se implice mai mult. Bărbații au tendința să nu se implice deloc. De fapt ce vă nemulțumește domnilor? Că noi o facem cu sufletul și nu doar cu ...trupul? Nu e oare mai grav să o faci fără să însemne nimic? Pentru că, daca NU ÎNSEAMNĂ nimic, de ce o mai faci? Vreau un argument pentru care ai face ceva, orice, care nu înseamnă absolut nimic. Mănânci pentru că îți este foame, dormi pentru că își este somn, te îmbraci pentru că îți este frig. Sex de ce faci? Pentru că îți place. Și atunci, cum poți să judeci o femeie care se aruncă cu capul înainte într-o greșeală care-i place?
Am impresia că bărbații consideră justificarea cu ”nu a însemnat nimic” ca un fel de ”n-am consumat din stocul de sentimente pe care ți le ofer ție”. Pe când femeile pot să pună imediat o etichetă cu alt nume peste borcanul cu sentimente?
Habar nu am.
Ce îmi este cât de cât confirmat (prin exemplele din jurul meu) este că judecata aceluiași act de trădare aduce pedepse mai grele pentru femei. Punct.

miercuri, 20 septembrie 2017

De ce nu cred în prieteniile de după despărțire?

Ați observat cum, într-un cuplu pe cale să devină istorie, unul dintre cei doi spune mereu ”hai să rămânem prieteni”? De obicei o spune cel ce n-a iubit sau nu mai iubește și vrea musai să se rupă. E drept, uneori, rar dar na, o spune și personajul care are conștiința cea mai încărcată. E un fel de scuză dădătoare de speranță pentru cel ce-și vomită sufletul pe covor până i se vindecă rana din piept. Piept,  metaforic vorbind, pentru că nu te doare inima, ar fi prea simplu și sigur s-ar inventa o pastilă.
Cel ce își dorește despărțirea e în stare să își negocieze cei mai stupizi termeni. La fel cum se întâmplă și la început de drum. Da, atunci când tocmai te-ai amorezat și ești orb plus prost egal love. ”da, normal că te iubesc pentru tot restul vieții. Nu, nu am nevoie de nimeni și nimic înafară de tine.
Aiurea!
White lies li se mai spune. Adică minciunile pe care societatea le privește cu indulgență. Exact ca și când îi spui unui muribund că există rai.Minți pentru a-l ajuta să moară împăcat.
În dragoste, minți pentru a-l ajuta să trăiască împăcat. Saaau...pentru a-l ajuta să-și desfacă picioarele. Sau portofelul. În fine, înțelegi ideea.

Oamenii NU rămân prieteni după încheierea unei relații amoroase nu pentru că ar fi răi și fără de simțiri. Ci pentru că nu-și doresc un reminder viu al propriului eșec.
Am citit și-n cărți, am văzut și-n filme (nu mă laud cu școala viEții că e de manea) situații din acelea în care oamenii își doresc să încheie capitole în termeni buni și să rămână prieteni cu exșii. Eu le spun răposați. Haha! E lesne de înțeles de ce. Te-am iubit și apoi te-am ucis. N-am nevoie bă de prieteni. Am prea mulți. N-am timp și nici ficat să beau beri cu toți cunoscuții. Așa că, odată ce ieși din patul meu nu te supăra dacă îți fac pomană. Te plâng ca pe mort, o zi, o săptămână, și gata. Să fie de sufletul tău. Nu mă ajută cu nimic să știu că exiști în continuare.

NU mă interesează să știu că ești un om minunat dar: nu a fost momentul, nu ne-am potrivit, personalitățile noastre nu au co-habitat în armonie cu natura, etc, șamd. Poți să fii om prieten minunat pentru cei cu care te vei o dată pe săptămână la bere, poți să fii un copchil minunat pentru cine te-a făcut pe lumea asta și poți să fii un potențial suflet pereche pentru următoarea. Pentru mine vei fi mereu ăla care s-a pișat pe visele mele. Ah, n-o spun cu răutate. Odată ce ai devenit răposat, dracu te mai caută. Eu nu cred în fantome. Dar nici nu te aștepta să bem cafele și să vorbim despre vreme. Asta fac cu vânzătoarea de la Mega. Fără cafele, nu beau cafea.

Voi, ăștia de încercați să vă validați orgoliul cu despărțiri frumoase (there is NO such thing fuckers) ar trebui să știți ceva. Cel/cea de care urmează să te desparți NU are nevoie să te vadă într-o lumină bună! Ah, știu că personalitatea ta narcisistă și egoistă va vrea să se odihnească bine la noapte. DAR nu despre asta este vorba. Spune-i verde-n față. Ajută-l/ajut-o să se rupă. Spune-i că nu-l/n-o mai iubești. Spune-i că ai întâlnit pe altcineva, spune-i orice îl/o va face să te urască. Știi...NU are cum să te iubească și să stea la distanță. Așa ceva se întâmplă doar în filme și, mai nou, nici în alea. Despărțirile dor de te caci pe tine și ai nevoie să îți fie rău ca să poată să îți fie bine după. Dacă nu treci prin stadiul de ură n-ai cum să te desprinzi de ”obiectul adorației tale”. Asta pentru că n-am mai întâlnit vreodată pe cineva cu sufletul atât de mare (sau cu creierul atât de praf) încât să spună ”ah, te ador, dar nu mai vreau să te vad, să te miros, să te ating, sau să trăiesc cu tine”.
Despărțirea doare. Despărțirile sunt urâte. Despărțirile sunt despre: ”simt că mor, dar nu-i dau satisfacție!”. Vrei o despărțire simplă și ușoară? Ia fii sincer și spune-i adevărul. Va fi o palmă peste ochi dar îți vei atinge scopul.

NU, nu vreau să rămânem prieteni. Nu genul acela de prieteni care schimbă 2-3 ”la mulți ani” pe an și un ”crăciun fericit” deși e mega fake. Un partener care și-a format deja o sumedenie de vise și planuri de viitor n-are cum să fie fericit atunci când vede că tu le pui în practică cu altcineva. Pentru că...hmmm...genetic vorbind suntem egoiști. Minuscula celulă care înseamnă viață există dintr-un singur motiv: pentru a se înmulți. Femeile cunosc bărbați, bărbații cunosc femeie. Viața se întâmplă no matter what. DAR iubirea...iubirea încă este condiționată de sindromul perpetuării speciei.
Așadar. Dacă vrei să rămânem prieteni...trebuie să avem cel puțin 70 de ani și viața noastră să se rezume la șah sau ceai negru băut la pensie. Pentru că, dacă vrei doar o nouă validare a egoismului tău în timp ce eu trebuie să-ți privesc următoarea alegere în materie de partener romantic,  ei bine...nu-s persoana potrivită.
NU vreau să rămânem prieteni. Am vrut să rămânem iubiți. Am vrut să-ți dorm pe piept și poate să mă îngraș 15 kilograme încercând să-ți perpetuez specia. Două, trei urări stereotipale pe an nu mă vor face să uit că mi-ai rupt suflețelul și că ești de fapt un om bun.

Așa că te rog, hai să spunem lucrurilor pe nume. Ca prietenii :D


marți, 4 iulie 2017

Despre bucurie. Un strop de prejudecată. Și-un pisic.

Știu că am fost zgârcită cu gândurile împărtățite pe blogu-mi însă între atâtea scrieri pentru alții, rar mai găsesc timp să-mi aștern și ordonez propriile scrieri. Dar, în fine, nu încep iar cu ”n-am mai scris demult” pentru că îmi pare că-mi inventez scuze. Și nu-mi place să mă scuz. Decât dacă am greșit. Si n-am.

Azi vorbim despre bucurie. Pisicească. Și un nou început. Al nostru.

După ce l-am pierdut pe Nemo, mulți oameni m-au sfătuit să-mi iau altă pisică. Evident. E cel mai la îndemână. Mi-a luat însă destul de mult timp să accept ideea asta. Am suferit, așa cum era și normal după 10 ani de viață în doi, la bune și rele, constanta în viața mea fiind responsabilitatea față de el, copilul meu cu blană neagră.

M-am trezit într-o seară (la mai bine de un an fără el) - în scaunul meu legănător, uitându-mă la un film, că mi-e un dor nebun să țin blănoșenia în brațe și s-o alint și să-i simt iubirea torcând. Am știut atunci că e cazul să umplu golul din suflet. Psihologic vorbind (că nu mă pot abține), am știut exact ce e cu puseul ăsta emoțional și că vreau să ofer afecțiune unei creaturi care depinde de asta.

Am luat împreună cu al meu om decizia că vrem o pisică de rasă.

(pauză pentru puseul de prejudecăți)

Mai întâi m-am auto-judecat și certat și criticat în oglindă. ”Cum, Cristina, cum să cumperi o pisică, atunci când sunt sute de pisici care au nevoie de o casă?”.

Mi-a luat aproape încă un an să negociez, eu cu mine și s-o întorc pe toate părțile. Ca să nu mai vorbim despre faptul că aproape toți oamenii cu care am vorbit despre acest lucru m-au criticat. Unii mai mult, alții mai putin.
Mi-a trecut prin minte inclusiv întrebarea ”ce-o să spună lumea?”. Deh, creierașele noastre încă funcționează asiduu cu nevoia de acceptare.
Lumea n-are decât să spună...ce-o vrea.
Lumea oricum spune ceva. Orice faci.
La întrebarea ”de ce să cumperi o pisică când sunt atâtea pisici pe străzi?” am răspuns ”de ce să faci un copil, când sunt atâția care au nevoie să fie adoptați?”.
”Păi...nu e același lucru!”

Ba. bine că e.
În casa mea animalul de companie nu a fost tratat nicioată ca un animal. A fost tratat ca egalul meu. A mâncat cu mine din aceeiași farfurie și a dormit cu mine în același pat. În ochii mei, animalul meu de companie este odrasla și responsabilitatea mea, din prima zi, pentru tot restul vieții noastre.

Nu-mi caut acceptarea în ochii societății prind adopția unui pisic. Asta ca să-mi rămână scris. Accept critici, că e o lume liberă. Însă doresc să fiu criticată doar de oamenii care au salvat cel puțin un animal al străzii. De oamenii care au prostestat cel puțin o dată în fața primăriei sau a guvernului pentru drepturile animalelor. Și de oamenii care au donat cel puțin o dată pentru a ajuta adăposturi sau pentru a susține campanii de sterilizare/adopție/intervenții veterinare/etc.

Eu am pierdut șirul și numărătoarea animalelor salvate, ajutate, ținute în foster home până le-am găsit stăpân. Iar faptul că am avut și că am un animal în casă nu m-a împiedicat niciodată să fac ceea ce am considerat că este corect. Să fiu de partea necuvântătoarelor de câte ori am putut.

N-am scris cele de mai sus ca să-mi justific în vreun fel acțiunile. Recunosc, în primele zile după ce Lokki a venit acasă, eram extrem de tentată să-l arăt lumii întregi, să țip de bucurie, să îi fac un miliard de poze și să șterg toxinele news-feed-ului de Facebook, postând doar poze cu noul meu copil.
Dar..mi-a fost teamă. Mai întâi am fost vigilentă și principala mea grijă era să-l știu sănătos, acomodat, să-l duc la veterinar și să aflu că niciun pericol de pe fața pământului nu-l poate atinge. Apoi, recunosc, mi-a fost puțin teamă de prejudecățile oamenilor din jurul meu. Am în lista de prieteni o mulțime de cunoscuți care își dedică aproape tot timpul salvării animalelor. Am prieteni cu ONG-uri, sunt prezentă în grupuri care dezbat și activează pro vieții mai bune a animalelor cu sau fără stăpân. Ce va spune lumea? Din nou...

Dar Cristina... Ce spune lumea în general? Că nu ești măritată într-o societate care crede în familia tradițională. Că nu crezi în căsătorie sau turnat de copchii doar ca să-ți legi măgarul de gard. Că își dorești să vezi cupluri gay pe stradă și te-ai simți mult mai bine dacă nu li s-ar încălca drepturile umane de a avea propriile preferințe sexuale. Că nu judeci oamenii după rasă, culoare sau preferințe sexuale. Că nu crezi în biserică sau în religie. Că vezi cum în Românica religia manipulează oameni și îi îndoctrinează astfel încât își petrec viețile sperând la un paradis (inexistent) ce se află dincolo de moarte? Că ești feministă. Că ești exibiționistă. Că nu-ți place să mergi cu turma și că nu te supui modei și că nu asculți manele și că veganii ți se par niște hipsteri infatuați care își forțează uneori copiii să le urmeze dietele stupide fără să-i intereseze de consecințe. Că nu îți este rușine de preferințele tale sexuale și nici nu consideri sexul un subiect tabu sau rușinos.

Așa cum eu am ales de fiecare dată calea în care am crezut și soluția pe care eu am considerat-o corectă, la fel și lumea. Unii or să mă judece, alții mă vor înțelege.
Și uite așa am irosit câteva momente bune în care m-am gândit la gura lumii în loc să mă gândesc la cât de fericită sunt.
E un cuvânt mic...fericirea. Și încă (înca, încă, încă) îmi e frică să fiu fericită. Și să fiu iubită. Și să ofer iubire. Dar...mă tratez.

Vă spuneam de Lokki. Un ghemotoc portocaliu-alb cu ochi gri-verzui ce va să devină imens într-o zi pentru că este Maine Coon. Și sunt mândră de el și l-aș respira dacă aș putea pentru că de iubit, îl ador cu tot ce înseamnă Cristina vie. Și a venit pufoșenia în viața noastră, acum vreo două săptămâni, iar de atunci diminețile mele sunt mai frumoase. Frumoase erau și înainte, sărutate de cel mai iubit om de pe planetă - dar de când avem mâț - parcă dansez pe un curcubeu și vomit bomboane fondante. Nu puteam să închei altfel acest articol siroposo-explicativo-lăudăros.

Ah, ba da, cu o poză a odorului mult-adorat. Și mențiunea că-i recomand mai departe pe cei de la Companion. Pentru cei ce n-au prejudecăți și vor să ofere iubire necondiționată.



sâmbătă, 1 aprilie 2017

De ce? Din nou.

Cam tot șpilul chestiei ăsteia numite viață e să reușești să o ”cheltui” de la cap la coadă într-un mod în care să-ți maximizezi plăcerile. Hedonist adică. De când începi și până când termini să fie totul bine și bun. Să mănânci bine, să dormi bine, să râzi mult, să fie totul orgasmic – pe scurt. Detaliind puțin, unii caută să fie bogați, să fie frumoși, să strălucească în lumina reflectoarelor înbuibați și admirați și să guste extazul într-un fel care să le aducă ȘI MAI MULT EXTAZ. Plăcere multiplicată adică. Întregul scop existențial al celulei divizate nu se reduce la a perpetua specia. Ci la a simți satisfacție. Altă emoție hedonistă.

Spun asta în urma unor cugetări îndelungi. Și nu spun nimic nou. Pentru că până și aceia care ies din tiparele acceptate de societate că ar întruchipa plăcerea – cei ce nu se conformează binelui și bunului acceptat de majoritatea – își caută de fapt plăcerea. Doar că a lor e ușor diferită de niște standarde. DAAAR – în esență – până și devierea lor de la normal este tot o acțiune hedonistă. Cu alte cuvinte, până și cei sadici,atipici, masochiști sau diferiți (prin diferit a se înțelege orice altceva decât ești tu) se nasc și își consumă existența căutând satisfacția. Sa cădem de acord că satisfacția este pur subiectivă. De exemplu: eu ador diminețile leneșe în care nu văd și nu aud ci simt și miros (de la pielea lui mirosind a somn până la un botic mieunător și umed sau o simplă ceașcă cu ceai negru înțepat cu lapte). Ție se poate să îți pară frumoasă metafora mea însă să preferi dimineți cu ceva complet diferit, în același timp.

Bun. Până aici ne înțelegem.

Ce este departe de înțelegerea mea însăăă... este capacitatea de a face un compromis. Știu, sună mai mult decât egoist ce spun eu aici – dar ai rabdare, mă explic (sper), în curând. Cum este posibil, oare, să îți scurtciuitezi mintea (uneori chiar ani de zile) făcând un compromis ( care este sinonim sentimentului de frustrare, cel puțin – deci e o emoție negativă, deci automat ceva rău) care nu știi dacă va avea un final bun (happy end, să înțeleagă și americanul)  și nu știi nici măcar dacă vei avea timp să te bucuri de rezultat (de happy end – sau ce înțelegi tu prin rezultat)?  Mă explic iarăși: știi că viața e scurtă și e posibil să mori mâine, de ce dracu nu te bucuri de fiecare secundă, dacă tot ai scopul pincipal de a căuta mereu binele și satisfacția? De ce nu te bucuri de viață, pe și mai scurt.
Or mai fi lecții pe care le am de învățat, nu spun nu, dar zău dacă pot înțelege de ce oamenii aleg să simtă fericirea în așa bucăți mici când pot să o simtă și în stocuri interminabile? Sau, o fi satisfacția lucrului greu obținut mai digerabilă decât satisfacția lucrului ușor obținut? Așa să fie? E mai intens să transpiri și să simți că muncești pentru ceva decât să fii relaxat și să te bucuri pur și simplu? Că, vorba aia – nu știi niciodată când ți se termină călătoria denumită viață și, ce ai prefera? Să te găsească sfârșitul ostenit nevoie mare sau sătul de fericire?

Și...ajung aici la apogeul întregului articol. Iubirea se zice că e un sentiment înălțător și care-ți lărgește sufletul. De acord? Daaa!Bun. Și atunci...dacă iubirea întrunește caracteristicile primordiale ale binelui și bunului, deci (dacă A=B și B=C, atunci A=C ?), este esențială existenței noastre. DE CE (scris cu majuscule, deci pe un ton ridicat), de ce mama mă-sii, iubirea, dragostea, sentimentul înălțător, este a naibii de dus în spate pe o parcelă de timp necunoscută (adică nedeterminată)?

De ce e greu să iubim necondiționat?


luni, 6 martie 2017

Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.
N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.
Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?



Sa…traiesc, ce altceva? 

miercuri, 22 februarie 2017

De ce ascund ganduri printre randuri?

Citeam printre scrierile din anii trecuti. Imi place din cand in cand sa fac asta pentru ca e ca un exercitiu de memorie. Ce ma fascineaza cu adevarat este modalitate prin care reusesc sa ma transpun emotional exact in starea in care eram cand am scris articolul. Si-am descoperit un articol scris acum vreo 4 ani. Poetic scris. Scrierea era de fapt inca unul dintre strigatele mele dupa ajutor. Mi-am dat seama cat de tare imi doream sa fiu auzita. Inteleasa. Cunoscuta.

Si-am avut revelatia: femeile vor sa fie descoperite. Nimic nou. Remarcate? Evident. Intelese? Mai incape vorba?

Mereu am scris codat. Mereu am avut mesaje de citit printre randuri ca un test alocat cititorilor. Pentru ca – o data trecuti de bariera asta – deja avem ceva in comun.

Am petrecut atat de mult timp cunoscandu-ma eu pe mine incat mi-e clar ca nu caut genul Acela de atentie. N-am nevoie (si oricum n-as crede) sa imi spuna cineva ca sunt frumoasa. Poate ca trecerea timpului m-a dresat de asa natura incat “scanez” oamenii si le simt adevarul din suflete. Azi e un efort sa ma opresc in loc si sa acord atentie oamenilor. Pe vremuri era ocupatia mea principala. Imi placea sa studiez oamenii. Azi e doar un tic nervos pe care mi-l permit din cand in cand.

Deci, ecuatie: nu caut atentie, nu am nevoie de nimeni sa-mi spuna cine sunt. Atunci: pentru cine scriu printre randuri? Astept vreo confirmare?

Imi vine in minte Eminescu, din lumea lui indepartata si rece. Si as zice ca ma simt la fel si eu in lumea mea. Ma simt singura. Uneori. N-am ajuns pe aceeasi lungime de unda in ganduri si-n simtiri cu cineva niciodata. Asta nu e neaparat rau. Caci noi oamenii n-avem nevoie de oglinzi care sa ne reflecte ci de piese de puzzle care sa ne completeze. N-am nevoie de oameni care sa fie la fel ca mine ci am nevoie sa invat de la cei ce sunt mai buni.

M-au fascinat diferentele dintre oameni. Si chiar asemanarile. Nu-i admir pe cei ce seamana ca doua picaturi de apa si iti imart vietile. E ca si cum m-as uita in oglinda o vesnicie si mi-ar fi de ajuns. Ii admir pe cei ce sunt diferiti dar totusi reusesc sa evolueze impreuna. Si nici nu vorbesc despre cupluri sau sentimente aici ci de despre orice creatura vie ce simte nevoia sa-si apropie orice alta creatura vie. Vorbesc despre nevoi si simtiri. Despre emotii si revelatii.

Ne nastem dorindu-ne sa fim speciali. Credem in karma si-n destin. Suntem siguri ca avem un scop maret de atins candva si undeva. Ori, daca viata nu rade la noi – urlam la cer si-l intrebam de ce ne pedepseste. Nu mi-s religioasa. Cred ca suntem fix niste bucati de carne cu un organ mai dezvoltat decat alte bucati de carne. De fapt, nu cred in nimic. Nu cred ca sunt speciala, nu cred ca am un scop divin si nu cred ca “am fost trimisa pe pamant” ca sa-mi indeplinesc destinul. Sunt 100% sigura ca am un potential ne-explorat. Aici e “buba”. N-as vrea sa mor cu potentialul ne-explorat. Doar ca nici nu ma incadrez in mediocritatea unei societati auto-proclamate normale. Sunt extraterestra.

In fine, n-am rezolvat misterul. Dar e asa …un fel de asumare a unei “auto-anchete”. Mi-a spus cineva de curand ca tot ceea ce poti verbaliza devine o parte din adevarul tau. As vrea sa pot verbaliza (sau exorciza in scris) gandurile nespuse de pana acum. E un proiect pe care mi-l asum pentru anul acesta. Sa spun cele nespuse.

De acord?

sâmbătă, 31 decembrie 2016

2016, printre randuri

Mi-am zis ca indiferent ce, retrospectiva de an ramane lege pe blog. Si-n fiecare an fac la fel: citesc ce-am scris in celalalt decembrie, frunzaresc gandurile dintre randurile ultimelor articole si poate-poate se incheaga o concluzie. Vad finalul de an ca o incheiere, o despartire de trecut. Stiu ca e un cliseu al mintii mele dar imi fac pe plac si imi dau voie sa am aceasta placere vinovata.

Despre 2016...(mi-au amortit degetele pe tastatura asteptand si incercand sa sumarizez o descriere a anului ce tocmai trece). 2016 a fost anul schimbarilor. I-as zice si anul extremelor. Anul razboaielor mele cu mine.
Eu simt ca in 2016 am evoluat mult. Am facut niste schimbari extrem de importante in viata mea si am acceptat (in sfarsit) ideea ca uneori (doar uneori) iti este imposibil sa controlezi situatia. Pentru cineva obsedat sa detina controlul e un pas mare, credeti-ma.
Stiu ca la finele lui 2015 scriam ca ar fi fost anul in care "am inteles" - insa acum/azi/aici marturisesc ca nu pot eticheta atat de simplu si anul 2016.

Ca sa-mi justific blocajul si limba amortita as spune ca nu e nevoie de un final de an ca sa avem planuri. Nu trebuie sa-mi fac o lista cu chestii de facut, nu trebuie sa-mi etalez planurile si dorintele si aspiratiile abia pe 31 decembrie sau pe 1 ianuarie ca ele sa fie reale.

N-as vrea sa sune a speech motivational - am vazut ca e la moda azi sa ne transformam peste noapte in "life coach". Si mi se pare atat de amuzant sa vad un pustiulica de 20 si aproape 3 de ani care a locuit cu mamica pana acu sase luni - iar mutarea de acasa e cea mai semnificativa experienta profesionala ("a facut upgrade la viata") - insa s-a autointitulat life-coach pentru ca are peste 2000 de prieteni pe facebook. In fine, spunem ca nu "dau" sfaturi cu talc si marketing in ele - insa mi-ar placea sa fim toti capabili de introspectie rationala si reala. Mi-ar placea sa nu fie nevoie de o lista cu "rezolutii pentru 2017", ci sa fim obisnuiti sa evoluam. Sa ni se para firesc si natural.

In 2016 am avut semnificativa "revelatie" care m-a ajutat sa fiu si sa nu fiu buricul pamantului. :) Cum asa? Pasul 1: am constientizat ca NU sunt buricul pamantului - sunt doar un om. Pasul 2: imi place sa fiu doar un om, asta ma face sa ma simt buricul pamantului. E de citit printre randuri, nu se vrea a fi inteleasa metafora asta.

Indraznesc sa-mi propun totusi (ca e pe final de an e o simpla coincidenta, pe cuvant!) ca in urmatoarele 365 de zile sa fiu mai generoasa cu scrisul pe blog. Cam atat imi doresc de la mine.

Hai cu la multzeanu' ala si o tona de sampanie ca "asa se face".


luni, 12 decembrie 2016

Pentru curiosi

Am zis de atatea ori "ar trebui sa mai scriu pe blog" incat a devenit un fel de "ar trebui sa ma las de fumat". Doar ca, uitandu-ma peste retrospectiva lui 2016 - am constatat ca am abia 7 articole scrise. O Cristina mai critica si mai constipata se ridica acum in mintea mea si imi plescaie(sorry, nu am diacritice pe laptopul acesta) din limba dezaprobator. "Da, stiu, Cristina-cea-critica-si-constipata, esti complet dezamagita ca nu ti-ai completat minunatul jurnal online insa - uite, 2016 a fost anul schimbarilor din multe puncte de vedere - asa ca te rog sa nu-mi plescai dezaprobator din limba ca te ignor de nu te vezi!".
Voi face si o retrospectiva de final de an - macar atat in borcanul cu amintiri. Asa ca nu dau detalii cu ce am mai facut si ce am mai schimbat - nu ca ar citi careva - nu ca mi-ar pasa - dar face bine la sufletel ca o data la 2-3-4 luni sa recitesc si sa-mi spun "uite, atunci aveai mood-ul ala". Asta face blogul pentru mine, de asta il pastrez. E o marturie, e un psiholog, e un popa de ma exorcizeaza si e un prieten care nu judeca. Si daca nu introspectia ne e crucea, atunci ce? Pentru ce au invatat maimutele sa vorbeasca daca nu pentru a le spune prietenelor lor din alti copaci despre iubitii care nu le sunt fideli si momentele de introspectie? Glumesc :D Sa revenim.

Simt nevoia sa-mi justific absenta de pe blog si simt nevoia sa-mi cer scuze anticipat pentru eventuale greseli gramaticale - mentionand ca noul job ma face sa uit sa-mi exersez limba nativa. Daaaarrr simt nevoia si sa fiu brutal de sincera si sa spun ca n-am nimic extraordinar de declarat. N-am inventat leacul pentru cancer, n-am revelatii noi, sunt mai batrana putin, mai nefumatoare si irascibila, mai impacata cu mine, mai cu planuri de viitor, mai pragmatica, mai ....putin iesita din comun si totusi complet diferita de mine de acum cateva luni si total alta persoana fata de mine de acum cativa ani.

Simt ca-mi incep perioada aia de nepasare. Aia in care devin atat de aroganta incat confund superioritatea psihologica cu nesimtirea melteneasca. Am devenit un observator in mediul online, ma simt putin antisociala in mediul offline, n-am motive majore de nemultumire in viata personala, dar - culmea - trebuie sa exist si sa fiu speciala. Ca asta suntem noi, oamenii, speciali, unici, irepetabili, bla-bla-bla.

Ce vreau sa afirm, aici in scris, este ca mi-e lene sa (mai) pozez in zen, calm, bun, rau, etc. Mi-e lene sa fiu orice altceva inafara de ceea ce sunt. Ideea de a ma transforma intr-o baba cu pisici multe mi se pare amuzanta, apoi imi dau seama ca ritmul in care pustoaicele isi afuma tineretea e muuuult mai intens decat cel in care eu imbatranesc. Cat timp pisicutele de 18 ani incearca sa pozeze in neintelese de 30 - am tot timpul din lume sa ma imbat cu pustani de 25, sa dansez pe mese si sa uit despre vorbe precum "la varsta mea". La "varsta mea" e oricand posibil sa iau foc intr-un club si sa mor. Asa ca vreau sa-mi traiesc toate zilele ca si cum mi-ar fi foame, sete si dor sa rad.
Revin curand cu retrospectiva lui 2016. Nu uitati sa-mi incurajati latura narcisista si sa-mi spuneti ca v-a fost dor sa ma cititi.

Eu oricum asta voi crede :P


luni, 1 august 2016

Cand ne transformam din femei in neveste?

S-au dat un miliard de explicatii si s-au facut inca pe-atatea studii de caz. Cand naiba are loc “tranhumanta” asta feminina din felina arteziana de feromoni in nevasta atotgrijulie?
Cumva inainte sa apara clasicul “te-ai schimbat, nu mai esti ca la inceput” femeile isi “iau rolul in serios” si devin neveste. Iar barbatii isi doresc femei (ca daca si-ar dori neveste n-ar creste in halul asta rata divorturilor).

Stiu ca am catalogat candva etapele relatiilor romantice, nu doresc sa generalizez (fiind blogul personal, ma gandesc ca e limpede ca si parerea e strict personala), insa nu m-am gandit niciodata la transformarea celor ce formeaza cuplul inainte de transformarea cuplului in sine.

Sarim peste perioada isteriei hormonale de inceput. Aia in care nu va dati jos din pat decat o data pe saptamana. Nu analizam nici perioada in care euforia dispare si apare sentimentul de stabilitate, corelarea personalitatilor, constructia primelor planuri de viitor comune, etc.
Vorbesc de zona de confort a unei relatii. Aia in care tie, femeie, iti e bine si bun cu omul tau. 
Cand, vrei nu vrei, treci de la “unde iesim azi?” la “uite cum am stat toata ziua in bucatarie sa-ti gatesc asta”.
O fi instinctul matern, o fi instinctul de conservare, cert mi-e ca de la un moment dat femeile devin mamicile barbatilor lor.  
De unde pana unde nevoia aia de a-i oferi toata grija si protectia si hrana si consilierea de care esti capabila? De unde pana unde pornirea de a-l face “un om mai bun”? De unde devenim din tigroaice puse pe vanat, leoaice puse pe alaptat?
Suntem constiente ca avem nevoie constanta de atentie. Dar de ce nu suntem capabile sa vedem ca atunci cand n-o primim o suplinim noi? Oferim si ceea ce ne-am dori sa primim si (bonus) ceea ce ne extenueaza pe termen lung.

Peste putina vreme nu mai esti tipa aia misto pe care o asteapta la scara chiar si juma de ora. Ai sa fii muierea mereu in intarziere care n-a avut timp sa isi aranjeze parul ca a avut rufe de intins. N-ai avut timp sa treci pe la salon ca ai facut piata. Zici ca merge si un dus rapid, poate niste pantaloni scurti de bumbac si un tricou larg, ca doar n-o vrea sa fii desprinsa din reviste cand te duci la culcare.

Poate-ti mai spunea si cat de bine arati asa naturala si nemachiata dar il vezi intorcand capul pe strada dupa una cu sprancene tatuate, plina de silicoane si zugravita cu un camion de smacoline cosmetic. Ca deh, aia e femeie, tu esti deja nevasta ( cu sau fara acte).
Pe tine te iubeste pentru multiplele tale calitati de femeie de casa, alea-i fura ochii pe moment. Asta iti vei spune ca sa iti justifici oala cu sarmale din frigider si faptul ca ti-ai amanat programarea la epilat pentru ca aveai treburi mai importante acasa.
Si te gandesti cu stupoare “vai, cum o fi supravietuit fara mine?” ca sa iti lauzi singura utilitatea in lumea omului tau.

Afla ca i-a fost bine si ii va fi la fel de bine. Daca ti se defecteaza masina de spalat, cumperi alta ca nu mai suntem in era in care sa dam bani pe mesteri – cu atatea optiuni noi la cumparaturi.


Daca ti se defecteaza “nevasta” de ce n-ai face un upgrade cu o femeie

luni, 18 iulie 2016

Un scurt update

Hmmm…nu imi gasesc cuvintele. Asadar nu voi incerca sa ma chinui cu aranjamente metaforice sau catchphrase-uri memorabile.

Avand in vedere ca a trecut cel mai mult timp din existenta acestui blog fara ca eu sa postez macar un cuvintel, hai sa facem un inventar rapid al intamplarilor sabbriene (aaa, va place adresarea?) de la final de aprilie si pana in prezent.

Mi-am dat demisia. Da, asa am decis (constransa de diverse in a caror amanunte nu doresc sa intru acum) si intocmai am actionat. Sa ne intelegem: aproape 5 ani de copywriting si email marketing intr-un singur loc inseamna ceva. Inseamna trecerea de la junior copywriter la senior copywriter, inseamna atasament emotional fata de echipa, fata de portofoliul de clienti, inseamna in acelasi timp si pretentii mai mari  sau o dorinta acerba de evolutie.

Am plecat la Baia Mare. (m-am intors intre timp, sa nu va ia cu lesin) Dupa cum stiti, subsemnata detesta morile de vant si mai ales lupta cu acestea. Asadar si prin urmare, de cate ori am senzatia ca e timpul pentru un nou inceput imi iau mai intai o pauza de respiro pe plaiurile natale.
A fost ataaaat de frumoasa vacanta mea maramuresana cum doar acolo se poate. Stiu ca am o bucata de suflet cusuta de coltul acela al tarii insa, obiectiv vorbind, trebuie sa vizitati Maramuresul. Baia Mare e mai frumoasa ca oricand, mai verde, mai animata, mai plina de oameni cu suflet si mereu mai e cate ceva de vizitat prin imprejurimi.

M-am apucat de fotografie. Inabusiti-va hohotul sarcastic. Nu am aere de fotografa (inca) si nici nu planuiesc sa ma dau pui de geniu in viitorul apropiat. Pur si simplu vreau sa explorez si aceasta noua zona creativa in care pot comunica prin imagini in loc de cuvinte. Am mai cochetat cu aceasta idee in anul de gratie 2006, acum insa am si scule profi  - pe care trebuie sa le invat mai intai – si imi doresc sa aprofundez acest domeniu si sa experimentez viata de “turist chinez” pana cand imi voi permite sa ma lansez oficial in bransa. Sper eu ca voi fi departe de Bucuresti pe-atunci dar asta e o alta poveste si surpriza pe care v-o dezvalui la momentul oportun.

Sunt freelancer. In acest moment sunt disponibila pentru aproape tot ceea ce inseamna cuvant scris. De inchiriat, cum ar zice romanu’, pe cont propriu cum as zice eu. Norocul meu e ca sunt dragalasa si sociabila si am deja cativa clienti atat pe Social Media cat si pe alte proiecte. Pentru detalii suplimentare, va stau oricand la dispozitie – stiti unde ma gasiti. Nu ma apuc sa-mi fac propaganda si sa enumar motivele pentru care e mai bine sa lucrezi cu un freelance copywriter. Dar e mai bine. Trust me on this one :)

Nu in ultimul rand – desi am vrut sa incep cu asta dar prea parea a lauda – sunt fericita. Chiar azi ii spuneam unei prietene ca viata mea mereu a fost ca o injectie de adrenalina si mereu aveam un plan de rezerva la planul de rezerva. Astazi sa zicem ca totul este incert. Sa zicem. Real vorbind sunt din nou in fata unei provocari – aceea de a-mi pune planurile proprii in realizare in detrimentului unei vieti de robotel in turma. Si am planuri mari si STIU ca se vor concretiza.

Ma feresc sa spun, sa gandesc chiar, despre cat de frumos a deraiat drumul meu de la normalitate la exceptie. As scrie poezii, as vorbi in metafore, as aduce ofrande zeilor. Insa, e mai simplu sa zambesc, sa respir si sa fiu curioasa despre ce urmeaza sa mi se intample.


Cand ne-o fi mai rau, asa sa ne hie :)

vineri, 29 aprilie 2016

Publicitatea - o tragicomedie cu care te droghezi din dragoste!

Care ați văzut mă Mad Men? Filmul ăla cu și despre publicitate de fumează ăia non-stop în birou și stau așa cu ochii la țâțele secretarelor și mâna pe paharul de whiskey, apoi pac, din cer coboară o idee.
Dacă nu l-ați văzut, nu e târziu. Apoi mai e și cartea lui Ogilvy, un nene destul de faimos prin industria advertisingului, Confesiunile unui om de publicitate”. Astea două, cartea și filmul, filmul și cartea te fac așa...să vrei să guști puțin din lumea asta boemă.

Dar n-am început așa. Am început să arunc ochiul în curtea agențiilor încă de când eram la Mediafax și promovam anuarul de Media&Advertising. Agențiile se înghesuiau să cumpere publicitate și să apară în almanahul ăsta care era un fel de Pagini Aurii al celor ce se auto-intitulau publicitari. Gândește-te că vorbim de o ditai cărțuloaia, grea de 2-3 kilograme în care, care mai de care își dădeau aere prin machete sau advertoriale.
Și-mi placeau oamenii ăștia așa...boemi, mereu în alergătură dar care se auto-intitulau liberi. Îmi plăceau că se dădeau toți cu creier, că își ridicau podoaba cu circumvoluțiuni pe un piedestal și cei mici se închinau la ea. La creierul lor de creativi. ”Shhhh….creez! ”

Brainstorming.
Pffffff….mă gândeam atunci ca un Sales Executive de agenție de presă, cum mă să fii la muncă și să zici ”taci că aștept să-mi vină idei”.
Dar adevărul e că advertisingul e cam ca un drog. Mai vrei puțin, mai vrei puțin. Ori ajungi dependent, ori te omoară. De fapt, sunt ambele, mai întâi una, apoi cealaltă. Da e o moarte frumoasă, orgasmică.

Am făcut purici în 4 agenții până acum. 3 de online, una full. In 3 dintre ele făceam de toate, în ultima făceam (și încă fac) ce-mi place. Scriu.
N-am de gând să fiu modestă și nici să vă explic termenii ce nu-i înțelegeți. Oamenii ca mine sunt mană cerească. Pentru că nu-mi plac fițoșii de agenție, ăia care-și colorează părul verde și-și pun cercei în toate sprâncenele sau umblă cu teniși și pantaloni din ăia cu curu lăsat de parcă au pachețel în chiloți. Asta-i categoria de oameni care nu se mulțumesc să facă ceea ce fac ci vor să urle la lume, la lună, la cine naiba i-o asculta că ei fac publicitate și-s creativi. Bă, ăștia fac artă. Sunt veșnic neînțeleși și dacă mai fac un joint în birou tre să-I lași, să nu le fuți zenu și procesu creativ. Și vai-vai, ai văzut spotu ăla? Eu l-am făcut.
Nu c***e, nu tu l-ai făcut. Și nici măcar nu ție ți-a fătat mintea ideea, ci prin procesul mai sus menționat, tu și echipa ta ați ajuns la un consens și apoi a devenit chestia aia cool cu care tu te lauzi acum. Dar, never mind, bravo băh! Creativule.

Ne întoarcem la mine, eu narcisista, cadoul absolut pe care oricine îl vrea și nu prea mulți îl merită. Mie-mi place să scriu. Nu, greșit: eu iubesc cuvintele. Iubesc literele ce le compun, cerneala ce le formează, colorantul ce formează cerneala și toate arcurile de sub tastatură care prin miracolul tehnologiei fac să apară cuvinte pe monitor. Cuvintele mele. Deci iubesc cuvintele, toate. Că tot mă chinuiam să-mi aleg un cuvânt preferat, dar de fapt îmi plac toate.
Cei din specia mea nu se vor în gloată cu marii creativi ostentativi. Cei din specia mea se mulțumesc să tacă și să facă. Să facă și iar să tacă. V-ați prins.
Și de aici începe joaca. De-a brainstormingul, de-a găsitul conceptelor, de-a transpusul lor în cuvinte, de-a șterge tot ce-ai scris că nu e bine, de-ați înghiți lacrimile când primești un feedback negativ și de-a continua să crezi în tine și în ideile tale atunci când clientul îți spune că e minunat dar că…e prea îndrazneț.
Uiți că ești obosit, uiți să mănânci, uiți că ai o singură vezică, ba prin nușh ce minune ți se și astupă urechile și faci simbioză cu laptopul până când ”pe hârtie” apare ceva ce se pupă cu sufletul tău. Când îți place ție ce-ai scris e ca și cum îți vezi copilul la maternitate: e așa frumooooosssss că nu vrei să împarți. Dacă nu se bucură toata lumea ca tine? Dacă nu se îndrăgostesc toți pe loc?

Și când zice clientul ”o bere rece echipei de creație” nici că-ți pasă de bere. Și nici de client. Tu, în mintea ta ești pe podium, la Oscar, mai ceva ca Leo după bătaia cu ursul, ai și speech-ul pregătit, le mulțumești prietenilor că te-au așteptat seara când stăteai peste program și le mulțumești părinților că s-au înmulțit și a ieșit cineva așa deștept ca tine.
Zi că n-am dreptate? Zi că nu ai pipotă de bou când îți iese o campanie mult lucrată?

Sau…când e marți, sunt 3 ceasuri rele, ți-a tăiat pisica neagră calea, ai vărsat solnița și ți s-a spart oglinda de la farduri în poșetă și….ce să vezi, clientul zice că nu și nu, că ești prost, ori îi dai repede ceva (repede, bine, interesant și încă o listă luuuuuungă de chestii care pot fi făcute în doar ”câteva minute”), ori caută altă agenție, că deh, are balta pește.
Și atunci îți vine să repeți scena aia din Braveheart, cu scoțienii de-și ridică fustele. Dai cu mouse-ul de masa, îți juri că te lași de meserie, ah, sigur clientul nu-ți înțelege geniul creativ… Și uite așa încolțește undeva în tine, ca un microb gândul dulce al răzbunării dar și al competiției. Cum cu cine? Cu tine!
Cele mai bune competiții sunt alea între tine și tine. Că sigur faci ceva mai bun și-ți lași clientul mască.
N-o mai lungim cu vorba, că la final oricum, în loc de statueta aia aurie în formă umanoidă, primești așa un zâmbet ironic și un ”Eeeeh….ai văzut că se poate?!”.




Așa stă treaba în lumea mea prezentă. Nu știu de ce am zis-o tocmai azi, acu m-a găsit inspirația.

luni, 7 martie 2016

(Dead)line

Am învățat (măcar teoretic) la unul dintre cursurile urmate câte ceva despre luarea deciziilor. E un proces greoi iar mintea noastra are tendința de-a analiza și cântări deciziile până ne ies flăcări prin nări.
Obișnuiam să iau decizii impulsiv și bazat pe feeling-ul momentului. Apoi am intrat în zona rațională și am învățat să-mi cântăresc fiecare argument sau contra-argument cu mare grijă. Dar nici așa nu e bine. Pentru că am tendința să o lungesc și să devin un om confuz și nehotărât.
Ceea ce n-aș vrea pentru că nu-mi plac oamenii de genul acesta.  

Însă...mi-am dat seama recent că ritualul meu de introspecție poate emite milioane de teorii. Și fiecare teorie din procesul meu de gândire nu mă face deloc mai hotărâtă ci, din contră, mă amețește într-un carusel toxic.

Mă simt ca un șoarece care face exerciții în cușcă, alerg în cerc până obosesc. Mă lovesc de aceleași argumente sau contra-argumente iar și iar și iar până iau o decizie.
Știu că totul se întâmplă pentru că sufăr de mania perfecțiunii. Mă iluzionez singură că suflu și în iaurt și că aruncatul cu capul înainte este pentru oamenii cu mai puțin creier în cap.
Totuși, chiar și aruncatul cu capul înainte denotă curaj și ieșirea din zona de confort. Ceea ce eu cu a mea introspecție infinită...nu prea fac.

Mă bucur că sunt bună în a desluși enigmele gândirii mele :) dar cu practica stau prost nenicule.

Așa că voi relua bunul obicei al deadline-urilor. N-am ce-mi face, eu funcționez bine cu regulile în față. Știu că tot mie îmi place să le încalc și să mă lăfăi în non-conformism însă...de data asta am de gând să las liber Eul Rebel și Eul obsesiv compulsiv. Îi las în arenă, să se lupte între... ei (haios) și văd ce iese.

Nu-mi plac pariurile cu mine, dar vreau musai să mă mobilizez înspre noi realizări.



N-ați înțeles nimic așa-i? E pentru mine scris, printre rânduri, cum altfel :)

joi, 3 martie 2016

Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.
Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.
Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).
Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.
Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.
Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.
Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.
TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.
DE CE? Tare vreau să știu asta.
N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.
Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.
Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.


În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 
Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?